Cui slujeşte învăţătura din Noul Testament?

Unii au spus că religia înseamnă controlul minţii omului. Şi nu intenţionez să neg că este ceva adevărat în această afirmaţie. Dar, dacă este aşa, să vedem sub controlul cui este pusă mintea aceluia care primeşte învăţătura Noului Testament. Cu privire la aceasta, în cea de-a doua epistolă către corinteni, apostolul Pavel spune despre “armele luptei noastre ... puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi robind orice gând ascultării de Hristos” (2 Cor. 10.4-5). Iată afirmaţia clară că învăţătura Noului Testament pune mintea omului sub controlul lui Hristos. Mergând pe acelaşi principiu ca şi până acum, să vedem dacă scrierile Noului Testament, aşa cum sunt ele în sine, ar putea pune mintea omului sub controlul unei alte persoane sau al vreunei organizaţii.

Fiecare religie spune că omul trebuie să facă anumite lucruri şi să se abţină de la alte lucruri, astfel încât, printr-un comportament reglementat de anumite legi să fie acceptat de divinitate. Dar ce anume spune evanghelia că trebuie să facă omul pentru a fi primit de Dumnezeu?

În evanghelia după Ioan putem citi: “pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă” (Ioan 3. 16). Pur şi simplu oricine crede, fără alte condiţii suplimentare. Nu este o religie care să ceară explicit cuiva martiriul – aşa cum ştim că sunt unele. Nici nu este numai pentru o elită care să se autodesăvârşească prin “meditaţie” pentru a ajunge la starea perfectă. Nu cere nici un fel de fapte deosebite, ci doar credinţă (v. şi Ioan 1.12-13). Şi acestea nu sunt singurele texte care spun clar că singura condiţie pentru ca omul să aibă viaţa eternă este credinţa. În evanghelia după Luca citim că unul din tâlharii crucificaţi alături de Isus a spus: “noi, în adevăr, pe drept suntem aici, pentru că primim ce ni se cuvine pentru ceea ce am făcut, dar Acesta n-a făcut nimic rău. Şi I-a spus lui Isus:«Aminteşte-Ţi de mine, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta!» Şi Isus i-a spus: «Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în paradis»” (Luc. 23.41-43). Deci iată cum cineva care făcuse multe fapte rele, după ce recunoaşte deschis că este atât de rău încât merită să fie crucificat, este mântuit numai prin credinţa că Isus va veni să împărăţească. Aceasta este învăţătura specifică Noului Testament cu privire la mântuire şi aceasta nu îl îndeamnă pe om să apeleze la alţi oameni, la organizaţii sau la ritualuri.

Şi în epistola către Romani apostolul Pavel susţine faptul că nu poate fi vorba ca omul să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin fapte bune: “Nu este nici unul drept, nici unul măcar; nu este nici unul care înţelege, nu este nici unul care-L caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, au ajuns toţi împreună nefolositori; nu este nici unul care practică bunătatea” (Rom. 3.10-12) şi că soluţia este “o dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred: pentru că nu este deosebire; pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui” (Rom. 3.22-25).

Aceasta este o doctrină pe care Biserica Catolică a condamnat-o şi împotriva căreia a luptat cu toată forţa, în trecut cu mijloace din cele mai violente – inchiziţia cu torturile şi arderile pe rug – şi pe care şi astăzi o respinge, luptând însă împotriva ei cu mijloace mai diplomatice. Şi nici bisericile numite ortodoxe – cele din estul Europei -, nu o acceptă.

Şi, dacă nu este îndeajuns, pentru a reteza pretenţiile oricăror preoţi de a mijloci între Dumnezeu şi ceilalţi oameni, în întâia epistolă către Timotei, apostolul Pavel a scris: “este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2.5-6). Luând lucrurile aşa cum sunt prezentate în aceste versete, poate cineva să spună că Noul Testament ar susţine interesele vreunei categorii sociale privilegiate sau măcar că ar admite existenţa vreunui cler între cei credincioşi?

Atunci ce este “biserica” aşa cum este prezentată de scrierile Noului Testament? Nu îmi propun să prezint în detaliu ceea ce este, pentru că aceasta ar cere mult mai mult spaţiu decât mi-am propus pentru această scriere şi pentru că sunt multe alte scrieri valoroase pe această temă, dar voi cita câteva texte care arată destul de clar că nu este vorba despre o organizaţie omenească.

Termenul folosit în greaca în care a fost scris iniţial Noul Testament pentru ceea ce în limba româna numim în mod tradiţional “biserică” este “eclezia”, care are sensul de “adunare chemată afară”, cuvânt din greacă care a fost preluat aproape exact în italiană şi în franceză. Pe când termenul din română – “biserică” provine, cel mai probabil, de la “bazilica”, derivat de la grecescul “bazileus”, care înseamnă împărat, definind locul unde merge împăratul, aşa cum a fost după ce în Imperiul de Răsărit creştinismul a fost proclamat religie de stat.

În întâia epistolă către corinteni, Pavel a scris: “după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1 Cor. 12.12-13). Iată că acea adunare (eclezia) nu este prezentată ca o organizaţie, ci ca un organism viu, ca trupul lui Hristos, în care oamenii sunt ca membrele unui trup, nu ca membrii unei organizaţii, fiecare fiind deosebit de ceilalţi, dar având o funcţie vitală în organism. Nu este o organizaţie profesională, nici a celor dintr-o anumită pătură socială, nici ceva naţional. Şi în epistola către efeseni, Pavel spune că “Hristos este Cap al Adunării” (5.22) şi în epistola către coloseni “El este capul trupului, al adunării” (1.18). Deci iată că nu este vorba de o organizaţie care să aibă la conducere un consiliu sau un lider care să fie om pe pământ, ci de un organism viu pe pământ, al cărui cap este Hristos, omul glorificat în cer. Ce putem spune atunci despre bisericile care se numesc “autocefale”, negând prin aceasta afirmaţia lui Pavel că Hristos este capul Adunării lui Dumnezeu? În acest singur trup vedem că legătura este menţinută de “un singur Duh”. Şi despre acest Duh Sfânt citim că le-a vorbit Isus în evanghelia după Ioan, unde este prezentat “un alt Mângâietor care să fie cu voi pentru totdeauna”, ca o persoană divină. Dacă din evanghelia după Ioan cineva ar fi putut trage concluzia că Duhul Sfânt era numai pentru ucenicii care L-au urmat Isus în timpul vieţii Lui pe pământ, după care s-a transmis mai departe la un mic număr de oameni care formează o elită, iată că Pavel le spune corintenilor (nişte credincioşi cu un nivel spiritual destul de scăzut, după cum se poate vedea din alte pasaje ale aceleiaşi epistole) că toţi credincioşii care alcătuiau “adunarea lui Dumnezeu care este în Corint” (1 Cor. 1.2) erau un singur trup şi aveau acelaşi Duh. De unde vedem că Duhul Sfânt nu este un privilegiu de excepţie acordat unei minorităţi, ci este prezent în orice credincios. Atunci ce putem spune despre pretenţiile celui care se proclamă “vicarius filii dei”, adică înlocuitorul Fiului lui Dumnezeu, adică înlocuitorul Celui care a spus “iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mat. 28.20)? Şi ce putem zice despre pretenţiile celor care zic că sunt de o spiritualitate deosebită pentru că au Duhul Sfânt, în timp ce alţii nu îl au? Şi, dacă cineva este să fie membru în acest trup al lui Hristos, cum poate el aprecia dacă altcineva este credincios sau nu? Cu privire la aceasta, Pavel i-a scris lui Timotei: “Domnul îi cunoaşte pe ei care sunt ai Săi” şi “oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate”. Adică cel credincios nu are nici un criteriu infailibil de a putea recunoaşte dacă altcineva este credincios sau nu, ci numai Domnul însuşi îi cunoaște pe ai săi. Însă un credincios poate observa modul de viaţă al celor care afirmă că sunt credincioşi, şi, dacă acel mod de viaţă nu Îl onorează pe Domnul, aceea pune sub semnul întrebării credinţa afirmată, dar nu constituie un criteriu cert după care cineva să poată fi în mod just clasificat ca fiind necredincios. Atunci cum am putea să numim pe cineva “sfinţia voastră”, când noi nu avem criteriile pentru a aprecia sfinţenia?

Am văzut, în lumina câtorva texte din Scriptură (la care se mai pot adăuga şi multe altele), că Adunarea lui Dumnezeu nu este o organizaţie omenească, ci un organism viu în care toţi cei răscumpăraţi prin credinţa în jertfa desăvârşită a Domnului Hristos sunt ca mădularele unui trup. Şi, după cum într-un trup există organe cu structură diferită şi cu funcţii diferite, tot aşa şi în acest organism există membre cu funcţii diferite, printre care se remarcă “întâi apostoli; al doilea profeţi; al treilea învăţători” (1 Cor. 12.28) şi “El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori. şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului. lui Hristos” (Efes. 4.12).

Cu privire la aceste – să le numim funcţii vitale, pentru că nu sunt descrise ca fiind “funcţii de conducere”, ca într-o organizaţie – textele spun clar că cei care le exercită sun puşi de Dumnezeu. Atunci am putea spune: ce alt motiv mai puternic ar putea găsi cineva pentru a-şi impune autoritatea decât să pretindă că este pus de Dumnezeul atotputernic? Şi apoi, dacă, să zicem că în acea vreme ar fi fost aşa, cum se aplică aceste principii în zilele noastre? Cum putem şti astăzi când cineva chiar este pus de Dumnezeu să aibă o anumită funcţie în acest “trup spiritual”?

Să vedem întâi care este situaţia cu prima funcţie – “întâi apostoli”, pe care unii reclamă că o au în calitate de succesori ai apostolilor. Pentru aceasta vă îndemn să citiţi cu atenţie toate scrierile Noului Testament şi vă pot spune că nu veţi găsi vreun text care să prezinte măcar ideea de “succesiune apostolică” şi cu atât mai puţin vreo regulă, rânduială sau vreun ritual prin care să se stabilească succesori pentru apostoli. Apostolii apar ca fiind în număr de doisprezece şi nu mai mulţi (v. Fapte. 1.15-26, şi Apoc. 14.21, unde despre Noul Ierusalim este scris că “zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului”), care L-au văzut pe Hristos şi au fost rânduiţi să dea o mărturie cu totul deosebită despre ei. În capitolul 20 din Faptele apostolilor, spre sfârşitul lucrării desfăşurate în libertate, înainte de a fi închis, apostolul Pavel le-a spus bătrânilor din Efes: “după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma”, deci unii care vor căuta să trăiască de pe urma turmei reprezentate de Adunarea lui Dumnezeu. Vedem că nu a rânduit nicidecum un succesor, ci doar i-a prevenit pe cei responsabili să fie atenţi pentru că tocmai dintre ei se vor ridica “oameni vorbind lucruri stricate ca să-i atragă pe ucenici după ei” (v. Fapte. 21.28-33) şi i-a încredinţat nu unui om ci “lui Dumnezeu şi Cuvântului harului său”. În lumina acestor texte, cum îi putem privi pe cei care pretind a fi succesori ai apostolilor, despre care Scriptura spune clar că nu sunt mai mult de doisprezece? Oare aceştia nu par mai curând a fi acei “lupi răpitori” despre care vorbeşte apostolul Pavel? Aceasta mai ales având în vedere că, de-a lungul istoriei, cei care se proclamă succesorii apostolilor au condus mai multe războaie care au adus moarte şi multe suferinţe ...

Dar iată că, dacă, să zicem că am limpezit chestiunea că în prezent nu mai poate fi vorba să avem apostoli sau succesori ai apostolilor, din textele citate (ca şi din alte texte) apare o funcţie deosebită în cadrul Adunării: cea de “bătrâni” – în greacă “presbuteros” sau de “supraveghetori” – în greacă “episcop”. Putem vedea că, în adunările întemeiate prin slujba lui Pavel, apostolul este cel care a numit bătrâni sau supraveghetori. Apoi, în epistolele către Timotei şi către Tit, vedem cum aceşti doi credincioşi care au fost tovarăşi de lucru ai apostolului au primit misiunea de a pune bătrâni în adunări. Dacă astăzi nu mai putem avea apostoli, nici succesori ai apostolilor, nici oameni care să fi fost puşi direct de apostoli pentru a numi bătrâni în adunări, atunci, mai putem avea în zilele noastre bătrâni în Adunarea lui Dumnezeu?

Întâi să remarcăm ceea ce le-a spus Pavel bătrânilor din Efes în capitolul Faptele apostolilor: “luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu, pe care. a cumpărat-o cu sângele Propriului Său Fiu”. Deşi el personal îi pusese pe bătrâni în adunarea din Efes, Pavel spune că Duhul Sfânt i-a pus. De unde putem înţelege că, fiind apostol, Pavel era plin de Duhul Sfânt şi i-a pus pe acei bătrâni prin autoritatea pe care i-o da Duhul. Dacă apostolul Pavel nu mai este, şi nu mai sunt nici ceilalţi apostoli, nici Timotei şi nici Tit, rămâne însă Duhul Sfânt, care îi poate pune pe unii credincioşi să facă asemenea lucrări de “bătrân” sau “supraveghetor”.

Şi apoi putem constata că rămâne în vigoare şi astăzi ceea ce Pavel îi scria lui Timotei: “Dacă doreşte cineva slujba de supraveghere, bună lucrare doreşte. Trebuie deci ca supraveghetorul să fie fără vină, soţ al unei singure soţii, cumpătat, chibzuit, cuviincios, primitor de oaspeţi, capabil. să înveţe pe alţii; nu dedat vinului, nu bătăuş, ci blând, nu certăreţ, nu iubitor de bani; conducându-şi bine propria casă, având copiii în supunere, cu toată demnitatea (dar, dacă cineva nu ştie să-şi conducă propria casă, cum va îngriji de Adunarea lui Dumnezeu?)” (1 Tim. 3.2-6). Acest text nu descrie nicidecum o regulă după care cineva să poată face această slujbă, ci doar dă o serie de calităţi pe care trebuie să le aibă cel care doreşte să se angajeze într-o asemenea lucrare, înţelegând clar că lipsa acestor calităţi îl descalifică pe cel care ar dori să se angajeze în lucrarea de supraveghetor. Şi vedem că a fi supraveghetor sau bătrân nu este în mod special o demnitate prin care cineva să fie ridicat deasupra celorlalţi pentru ca ceilalţi să i se închine şi să-i slujească lui, ci dimpotrivă, cel care este supraveghetor face o lucrare pentru Dumnezeu şi în folosul celorlalţi credincioşi, aşa cum un păstor se îngrijeşte de turmă pentru stăpânul turmei şi în folosul oilor, ca oilor să le fie bine. Şi îndemnul pe care Petru îl dă “bătrânilor” susţine această idee: “îi îndemn pe bătrânii care sunt între voi ... păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi, supraveghind, nu constrânşi, ci de bunăvoie; nu. pentru câştig ruşinos, ci cu dragă inimă; nu ca domnind peste cei daţi vouă, ci fiind modele pentru turmă. Şi, când Se va arăta Mai-marele Păstor, veţi primi cununa, care nu se veştejeşte, a gloriei” (1 Pet. 5.1-4 ).

Iată că bătrânii sau supraveghetorii nu trebuie să caute ei personal câştig de pe urma celorlalţi credincioşi, ci au să aştepte o răsplată în ziua lui când va veni Hristos, care le este dat ca exemplu fiind Marele Păstor, după cum spunea El însuşi în evanghelia după Ioan “Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi ...” (Ioan 10.11). Şi, în acelaşi sens, Isus le-a spus ucenicilor săi: “Ştiţi că stăpânitorii naţiunilor domnesc peste ele şi cei mari exercită autoritate asupra lor. Între voi nu va fi aşa, ci oricine va fie mare între voi va fi slujitorul vostru; şi oricine va fi cel dintâi între voi să fie robul vostru; după cum Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mat. 20.25-28). Şi mai este încă un aspect în textul din epistola către Timotei, care arată cât de mult s-au abătut cei care pretind şi azi că sunt succesorii apostolilor: “supraveghetorul să fie ... soţ al unei singure soţii”. Atunci cum putem aprecia faptul că cineva care se pretinde succesor al apostolilor impune pentru episcopi celibatul? Nu cumva, în lumina aceleiaşi epistole, i-am vedea ca fiind din cei care “se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhuri amăgitoare şi la învăţături ale demonilor, spunând minciuni în făţărnicie, însemnaţi cu fierul roşu în propria conştiinţă, oprind căsătoria, poruncind abţinerea de la mâncăruri …” (1 Tim. 4.1-3).

Atunci, din aceste texte să tragem concluzia că pentru ca să poată cineva să aibă o asemenea slujbă el trebuie obligatoriu să fie căsătorit? Dacă tragem o asemenea concluzie, aceasta l-ar descalifica tocmai pe apostolul Pavel care dă această regulă, pentru că ştim că el nu a fost căsătorit şi, de asemenea l-ar descalifica şi pe Timotei, cel care trebuia să pună bătrâni în adunări, pentru că ştim că nici el nu a fost căsătorit. Regula generală pentru bătrâni sau supraveghetori rămâne cea prezentată de Pavel, dar sunt posibile şi excepţii, aşa cum arăta Domnul Isus: “sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate primi, să primească” (Mat. 19.12). Deci şi cei care impun căsătoria ca o condiţie pentru a avea anumite slujbe în biserică nesocotesc un text din Scriptură, text care prezintă anumite situaţii de excepţie, de oameni care, pentru a putea sluji cel mai bine lui Dumnezeu, nu se căsătoresc, dar cu menţiunea că aceasta nu este pentru toţi credincioşii care vor să Îi slujească lui Dumnezeu, ci doar pentru unii care au primit aceasta de la Dumnezeu.

Dacă în marile biserici oficiale clerul are pretenţia de a avea acele funcţii prin “succesiune apostolică”, cum sunt acele grupări creştine zise protestante, în care “pastorii” sau predicatorii sunt aleşi prin vot “democratic” sau prin concurs? Nu cumva aceia sunt mai mult puşi spre a sluji celor care i-au ales şi care îi şi plătesc, mai curând decât lui Dumnezeu? Nu seamănă aceasta cu ceea ce Pavel îi spunea lui Timotei “nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci, dorind să-şi desfăteze urechile, îşi vor strânge învăţători după poftele lor; şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor abate spre basme” (2 Tim. 4.3-4)? După chipul economiei de piaţă, se constituie şi “biserici de piaţă”, care le oferă “consumatorilor” ceea ce poftesc ei, nu ceea ce doreşte Dumnezeu să le spună oamenilor ...

După ce am văzut că, potrivit Scripturii, Adunarea lui Dumnezeu (eclezia) este ca un organism viu – “trupul lui Hristos” -, vine în mod normal întrebarea cu privire la rolul ei în societate. Ce urmăreşte ea pe pământ?

Cu privire la aceasta, apostolul Pavel le scria Tesalonicenilor “v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine” (1 Tes. 1.9-10). Deci cei credincioşi trebuie să Îl aştepte pe Fiul lui Dumnezeu, care va veni, slujindu-I lui Dumnezeu în acest timp. La începutul cărţii Faptele apostolilor, când ucenicii erau cu gândul la împărăţia lui Israel, despre care, potrivit profeţiilor, ştiau că trebuie să vină, şi L-au întrebat pe Domnul Isus cel înviat despre aceasta, El le-a spus: “Voi nu trebuie să cunoaşteţi timpurile sau vremurile pe care Tatăl le-a aşezat sub propria Sa autoritate; ci veţi primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi veţi. fi martorii Mei”, apoi S-a înălţat la cer şi nu L-au mai văzut. După aceea, când ei stăteau privind cerul, doi îngeri au venit şi le-au spus: “Acest Isus, care a fost înălţat de la voi din cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer”. Aceasta înseamnă că trebuie să Îl aştepte să vină în persoană, nu să aştepte anumite evenimente şi nici să caute să calculeze cumva timpul când va veni. Şi această aşteptare nu înseamnă o atitudine pasivă, ucenicii primind sarcina de a da mărturie despre Domnul lor. Deci scopul ucenicilor lui Isus după înălţarea Lui nu era nicidecum acela de a “pregăti” sau a cuceri o împărăţie, ci să Îl aştepte pe El şi să dea mărturie despre El.

Nu se pune problema ca Adunarea lui Dumnezeu să schimbe ordinea socială, ci cei credincioşi sunt îndemnaţi “orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el. Pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu; şi cele care există sunt rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se opune autorităţii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu” şi “daţi tuturor ce la datoraţi: cui îi datoraţi taxă, taxă; cui vamă, vamă; cui teamă, teamă; cui onoare, onoare” (v. Rom. 13. 1-7). Şi în Faptele apostolilor, în capitolul 4 este prezentat un singur model de situaţie în care un credincios nu se supune autorităţilor, când apostolii, fiind somaţi de autorităţile religioase de la Ierusalim să nu mai vestească numele lui Isus, au răspuns: “Judecaţi voi înşivă dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu”. Şi, dacă nu există text în Scriptură care să ceară de la cineva martiriul pentru a căpăta favoarea lui Dumnezeu, creştinii de la început au fost martirizaţi numai pentru acest gen de nesupunere a faţă de autorităţile care doreau să îi facă să se închine zeilor păgâni.

Adunarea lui Dumnezeu nu are speranţa de a îmbunătăţi lumea, despre care ştie că “zace în cer rău” (1 Ioan 5.19). Potrivit Scripturii, lumea ca sistem economic şi social-politic alcătuit de oameni păcătoşi, aflaţi sub influenţa diavolului, este condamnată de Dumnezeu şi va fi judecată de Domnul Isus când El va veni ca să Îşi stabilească împărăţia pe pământ – acea împărăţie potrivit profeţiilor, în care israeliţii vor fi o naţiune deosebit de privilegiată. Aşa spune Iacov: “Nu ştiţi că prietenia este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu? Deci oricine va fi prieten al lumii se va face vrăjmaş al lui Dumnezeu” (Iac. 4.4), şi, în acelaşi spirit, Ioan spunea “dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (v. 1 Ioan 4.15-17).

Ştiind bine că lumea întreagă este condamnată de Dumnezeu, cel credincios dă mărturie despre Isus Mântuitorul pentru ca orice suflet care se pocăieşte – adică recunoaşte că, înaintea lui Dumnezeu, este vrednic numai de moarte şi merită doar să fie pierdut pentru eternitate – şi crede în Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu pentru ca să fie salvat din această lume şi, prin credinţă, să aibă viaţa eternă.

Oare cine altcineva decât Dumnezeu ar putea condamna în acest fel întreaga lume? Şi după o asemenea condamnare i-ar îndemna pe cei care au credinţă să nu se opună autorităţilor, ci doar să aştepte venirea Mântuitorului?

Judecata asupra lumii este prezentată în cartea Apocalipsa, astfel încât, deşi în greaca în care a fost scris Noul Testament “apocalipsa” înseamnă descoperire, după cum spune chiar de la început: “descoperirea lui Isus Hristos, pe care a dat-o Dumnezeu robilor Săi”, în mod popular termenul “apocalipsă” este privit ca având semnificaţia “sfârşitul lumii”, astfel încât majoritatea oamenilor caută să ignore conţinutul acestei cărţi sau să găsească argumente ca să spună că lumea nu poate sfârşi astfel. Dar pentru credincioşii Domnului Isus, această carte spune despre venirea Domnului lor şi aceasta este bucuria lor. Cel credincios ştie că este mântuit prin credinţă, potrivit cu ceea ce a spus Domnul Isus: “cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5.24) şi se bucură că la venirea Lui. Credincioşii care au murit vor învia, iar cei care vor fi atunci în viaţă vor fi transformaţi şi luaţi în cer împreună cu El (v. 1 Cor. 15, 1 Tes. 4.13-17). Atunci, ar putea întreba cineva, cum se potriveşte aceasta cu ceea ce a scris Petru: “Pentru că este timpul ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu; iar dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul acelora care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi, dacă cel drept este mântuit cu greu, unde se va arăta cel neevlavios şi păcătos?” (1 Pet. 4.17-18).

De reţinut că Petru spune clar “cel drept este mântuit cu greu”, deci este mântuit şi nu este pierdut. Şi este mântuit pentru credinţa în Domnul Isus, după cum vedem din multe alte texte, nu pentru faptele lui drepte. Atunci ce anume este judecat la această judecată care începe la casa lui Dumnezeu? Sunt judecate faptele celor credincioşi Şi nu sunt judecaţi credincioşii personal, pentru că Domnul Hristos a plătit preţul pentru răscumpărarea lor. Şi ceea ce le-a scris apostolul Pavel corintenilor susţine clar această ideea că sunt judecate faptele celor credincioşi: “lucrarea fiecăruia va fi arătată, pentru că ziua o va face cunoscut, pentru că se descoperă în foc; şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care a zidit-o cineva deasupra va rămâne, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea cuiva va fi mistuită, el va suferi pierdere; însă el va fi mântuit, dar aşa, ca prin foc” (1 Cor. 3.13-15). Dacă, după cum am spus, credinciosul este născut din nou, are dorinţa de a face voia lui Dumnezeu şi are Duhul Sfânt care îl îndrumă şi îi dă putere să facă voia lui Dumnezeu, atunci, în mod normal, ne întrebăm de unde vin aceste fapte care sunt condamnate la judecată. Provin din omul ce păcătos, descendentul din Adam cel căzut în păcat, care nu îşi încetează existenţa în momentul naşterii din nou, ci continuă să trăiască în acelaşi trup cu omul născut din nou şi va trăi atâta timp cât va fi viu trupul de carne. Şi omul cel vechi, cu firea păcătoasă nu acceptă să moară, ci tot timpul doreşte să aibă controlul, să fie cât mai mare şi caută să se glorifice până şi cu darurile lui Dumnezeu. Tocmai pentru a contracara tendinţa omului natural, descendent din Adam, de a-şi reclama mântuirea ca pe un merit al lui datorită credinţei lui, apostolul Pavel scria “prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2.8-9). Acest om vechi are o fire păcătoasă, care în scrierile Noului Testament este desemnată prin termenul “carne”, despre care multe texte spun că este cu neputinţă să îi fie plăcută lui Dumnezeu şi că este rânduită spre nimicire. De exemplu: “ ... gândirea cărnii este moarte, iar gândirea Duhului viaţă şi pace. Pentru că gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate” (Rom. 8.6-8). Iată care este originea păcatelor şi a problemelor dificile despre care putem citi mai ales în epistolele către corinteni şi galateni. Şi toate faptele omului carnal vor fi judecate la acea judecată în urma căreia Petru spunea că “cel drept este mântuit cu greu”, pentru că până şi oamenii cei mai morali, cărora nici lumea, nici alţi credincioşi nu le poate găsi vreo vină, vor avea lucrări care îşi au resursele şi motivaţia în omul carnal şi nu în Duhul Sfânt, şi acel fapte vor fi descoperite în adevăratul lor caracter şi se va arăta condamnarea lor.

Cu privire la faptele bune pe care trebuie să le facă cei credincioşi, apostolul Pavel le scria efesenilor “suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (Efes. 2.10). Deci omul credincios, cel născut din nou prin Duhul Sfânt, nu este chemat să aibă o contribuţie originală – şi nici măcar o contribuţie personală - de fapte bune, ci acele fapte bune sunt pregătite de Dumnezeu, care dă şi voinţa şi puterea pentru împlinirea lor, iar cel credincios are doar bucuria ca, umblând în acele fapte, să fie “împreună-lucrător cu Dumnezeu”. Tot ce este bun înaintea lui Dumnezeu este numai prin Hristos şi numai prin har. Şi în ceea ce îl priveşte pe omul credincios, este important ca el să fie tot timpul conştient de ceea ce le spunea Domnul Isus ucenicilor: “cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan. 15.6).

Odată spuse acestea, închei, nu pentru că nu ar mai fi încă multe lucruri de spus cu privire la planul lui Dumnezeu descoperit în Scriptură, ci pentru că scopul principal al acestei scrieri este acela de a trezi interesul faţă de Scriptură, ca apoi cel care a citit-o şi a ajuns să fie convins că este Cuvântul lui Dumnezeu să îmi poată spune, ca cetăţenii din Samaria femeii care vorbise cu Isus: “Nu numai datorită spuselor tale credem, ci pentru că noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (Ioan 4.42).