Viata interioară

Toată viaţa interioară a lui David este marcată de aceste trei lucruri: credinţa, părtăşia, teama de Dumnezeu. În tabloul oamenilor credinţei din Evrei 11, David este menţionat, conducător de odinioară a cărui „credinţă o avem de urmat". Această credinţă se marchează prin încrederea sa în Dumnezeu. Fără îndoială, a existat uneori „un nor", dar fundamentală de-a lungul întregii sale vieţi, cît de reală şi solidă era încrederea lui David în Domnul, aşa cum o va exprima în atîţia psalmi! Ea se traducea şi prin dependenţă; adesea David îl întreabă pe Domnul pentru a-I cunoaşte gîndul, fie în anii rătăcitori, fie în timpul domniei sale. Şi această credinţă i-a dat îndrăzneala cu care îl atacă pe leu, se prezintă în faţa lui Goliat sau taie poala hainei lui Saul.

Părtăşia lui David cu Dumnezeul său reiese din numărul psalmilor. Ea se traduce prin rugăciuni, mijlociri, dar şi prin laudă şi recunoştinţă. Mai mult încă, această părtăşie l-a condus să aibă, prin Duhul lui Dumnezeu, o viziune a Aceluia care, adevărat Fiu al lui David, va răspunde el singur, în toate privinţele, gîndului lui Dumnezeu.

În sfîrşit, teama de Dumnezeu a marcat mersul său. Ea l-a condus, cînd căzuse, la pocăinţă şi la mărturisire şi la acceptarea pedepsei. Ea l-a păzit de multe căderi: „Am necurmat pe Domnul înaintea mea" (Psalmi 16), cuvinte sincere în gura lui David, deşi împlinite numai de Hristos.

Această viaţă interioară a lui David, prin împrejurările diferite ale vieţii sale, s-a reflectat în mulţi psalmi, de care ne vom ocupa în parte.

1. Psalmii

Şaptezeci şi trei dintre ei sînt atribuiţi lui David. Ei exprimă propriile sale experienţe, căderile sale, mijlocirile sale, experienţele sale şi lauda şi recunoştinţa care izbucnesc din inima lui.

Dar aceste pagini sînt şi pline de învăţături pentru noi, care trecem prin încercări diverse şi putem găsi în aceste versete atîtea încurajări şi reconfortare. Ei au şi partea lor profetică, îndreptînd privirile spre rămăşiţa viitoare a lui Israel şi mai presus de toate spre Mesia, Hristosul.

Într-adevăr, David, relatînd experienţele sale, a fost condus dincolo de ele, prin Duhul lui Dumnezeu, pentru a revela înseşi sentimentele lui Hristos prin faptele care vor fi relatate în Evanghelii.

Ce este în această carte de o sută cincizeci de psalmi, pentru ca, de mai bine de două milenii, mînăstirile şi ghetourile, bisericile şi comunităţile cele mai diverse să-l citească şi să-l cînte fără a obosi vreodată?

Ce plăcere în sufletul acelora care nu au renunţat niciodată la cuvintele luate chiar de pe buzele lui David, pentru ca să treacă prin toate nopţile, prin toate războaiele! Ei au luat cu ei această carte în exilul lor, ei au trăit în trupul lor, în sîngele lor, fiecare din aceste versete: era scris: „ei o trăiau aşa cum o citeau şi era la fel de necesar să o trăiască mai mult decît s-o citească". Cum să explici, în adevăr, că această culegere compusă în timpul mai multor secole, pusă în ordine sub conducerea Duhului lui Dumnezeu, cînd El a vrut, să fi putut fi o binecuvântare, o consolare, o încurajare pentru atîtea generaţii succesive? Nu valoarea literară i-a dat gustul. Recitim pe Homer, pe Virgiliu, dar ce este în ei pentru suflet? Însuşi David a dat răspunsul oamenilor: „Duhul Domnului a vorbit prin mine şi cuvîntul Lui era pe limba mea" (2 Samuel 23.2). Numai inspiraţia Duhului lui Dumnezeu face Cuvîtul veşnic neschimbat, viu şi lucrător.

Dintre aceşti numeroşi psalmi ai lui David, vom reţine cîţiva care prin adresarea lor indică faptul că se referă la împrejurări deosebite ale vieţii sale.

Psalmul 23

Cel mai cunoscut, cel mai iubit, care, timp de trei mii de ani a susţinut credinţa credincioşilor din orice ţară, de orice neam, din orice timp. L-a compus David, foarte tînăr, cînd el însuşi era păstor, sau mai tîrziu, rememorîndu-şi viaţa? Nu o putem spune. Acest psalm nu are dată. El nu se învecheşte. Cele şase versete ale sale se aplică tuturor vîrstelor, tuturor timpurilor, în zile de bucurie, în nopţi de încercări; bolnavilor şi celor sănătoşi, el împrospătează credinţa la începutul vieţii ca şi în apropierea morţii; şi face să îndrepte toate privirile spre viitorul veşnic care, pentru noi, este casa Tatălui.

„Domnul este păstorul meu": credincioşia Sa, prezenţa Sa, părtăşia Sa, îmi vor umple viaţa. Mai întîi, sufletul vorbeşte despre El (versetul 1-3); apoi, făcînd progrese în cunoaşterea Sa, el I se adresează direct: „Tu esti cu mine... Tu înalţi... Tu ai uns". În sfîrşit, privind drumul care mai este încă în faţa lui, el poate spune cu siguranţă: „ Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele". Îndreptîndu-şi, în sfîrşit, privirile spre viitor, el adaugă: „Voi locui în casa Domnului zile îndelungate".

Psalmii 59,56,54

Aceşti trei psalmi arată încrederea lui David în timp de pericol. În primul, el este supravegheat în casa sa de trimişii lui Saul, care au ordin să-l omoare; în al doilea, el este aparent deţinut în Gat, unde a fugit din faţa împăratului lui Israel; în al treilea, zifienii l-au înştiinţat pe prigonitorul său, să vină la ei, ca să-l poată prinde.

În cei trei psalmi, rugăciunea, cererile insistente urcă la Dumnezeu pentru a fi scăpat de duşmani. Dar este în acelaşi timp siguranţa că Dumnezeu este „Stînca mea", „Dumnezeu este pentru mine", „Dumnezeu este ajutorul meu". Şi în această asigurare, în încrederea că Dumnezeu va răspunde, izvorăşte lauda: „Ţie îţi voi cînta", „îţi voi aduce laude", „Voi lăuda Numele Tău".

Psalmul 34

Psalmul ascultării rugăciunii, el urmează moral psalmului 56: „Eu am căutat pe Domnul şi mi-a răspuns, m-a scos din toate temerile mele". „Cînd îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie". „Săracul acesta a strigat şi Domnul l-a auzit şi l-a scăpat din toate necazurile lui".

Făcînd experienţa acestui minunat răspuns la cererile sale, David se poate îndrepta spre ceilalţi ca să-i cheme să se încreadă în Domnul: „Cînd cei drepţi strigă, Domnul aude şi-i scapă din toate necazurile lor. Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită şi mîntuieşte pe cel cu duhul înfrînt". Cu sentimentul greşelii pe care a comis-o, fugind la un duşman al poporului său, el poate adăuga: „Nici unul din cei care se încred în El nu va fi condamnat".

Psalmul 51

Este psalmul pocăinţei după cădere, cu toată frămîntarea de suflet care duce la înviorare (restabilire).

Conştient de crima sa, David nu poate recurge decît la îndurarea lui Dumnezeu: „Ai milă de mine, Dumnezeule, după bunătatea Ta". El nu ascunde nimic: „îmi cunosc fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea". El este determinat să mărturisească faptul că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, nu numai împotriva lui Urie: „împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta".

Atunci, de două ori, el poate implora: şterge, spală, curăţă!

El îşi recunoaşte nu numai greşelile (veresetul 9), ci şi natura sa păcătoasă: „In păcat m-a conceput mama mea". Epistola către Romani o va demonstra cu atîta claritate: nu sînt numai păcatele, roadele copacului, ci şi păcatul însuşi, această natură rea care este în noi, firea păcătoasă. Trebuie deci să ajungi la judecată de sine, pentru a produce „adevărul în omul dinăuntru". Atunci harul lucrează la restabilire: „Pune în mine un duh nou şi statornic... Dă-mi iarăşi bucuria mîntuirii Tale... Atunci voi învăţa pe cei fărădelege căile Tale".

David rămîne conştient că jertfele, arderile-de-tot pe care le-ar putea aduce lui Dumnezeu, nu ispăşesc păcatul. Dumnezeu cere mai mult decît regrete: un duh zdrobit, pocăinţa şi mărturisirea. Atunci El iartă, restabileşte, pentru că El are în vedere lucrarea lui Hristos de la cruce (Romani 3.25-26).

Psalmul 32

Acest psalm vine foarte firesc după psalmul 51; sufletul care se bucură din nou de părtăşia cu Dumnezeul său, îşi aminteşte experienţele. Primele două versete prezintă un dublu „ferice", subliniind recunoştinţa aceluia a cărui fărădelege este iertată, căruia Domnul nu-i tine în seamă nelegiuirea. David îşi aminteşte că atunci cînd îşi ascundea greaşeala, mîna Domnului apăsa asupra lui, el era în necaz - experienţă pe care multe suflete au făcut-o după el, sub greutatea păcatelor lor. Dar el adaugă: „Ţi-am făcut cunoscut păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile". Şi Tu ai iertat vina păcatului meu". Accesul în locul sfînt este din nou deschis: „Orice om evlavios să se roage Ţie la timpul cînd poţi fi găsit". Dumnezeu va ocroti, va păzi de necaz, va mîntui. Trebuie să iei drumul de la început cu o nouă hotărîre.

Vocea Domnului se face auzită: „Te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi: Te voi sfătui cu ochiul asupra ta".

Este dependenţa binecuvîntată a credinciosului care ascultă vocea stăpînului său şi stăruieşte în părtăşia sa. Am refuzat să ne apropiem de El? Dumnezeu trebuie să folosească atunci „frîul şi zăbala", adică să aplice disciplina, pentru ca, oricum, cu voie sau fără voie, să mergem pe drumul Său.

Psalmul se termină cu o notă de fericire: „Voi, cei drepţi, bucuraţi-vă în Domnul şi înveseliţi-vă! Scoate-ţi strigăte de bucurie, toţi cei drepţi cu inima"!

Cine altul în afară de Dumnezeul nostru ar putea astfel să dea bucurie şi laudă după nenorocirea în care ne-a cufundat păcatul? Dar înainte ca să se fi realizat experienţa din psalmul nostru, a trebuit să fie psalmul 22.

Psalmul 3

David a compus mult mai puţini psalmi de cînd a devenit împărat decît în anii de necaz, înainte de urcarea sa pe tron. Fuga sa din faţa lui Absalom îl aduce în împrejurări similare cu acelea ale tinereţii sale. Rugăciunea sa se adresează din nou lui Dumnezeu în fata mulţimii duşmanilor săi, a celor care spun: „Nu mai este nici o scăpare pentru el în Dumnezeu!"

Ca altădată, este sigur că: „Tu, Doamne, Tu eşti scut în jurul meu; Tu eşti slava mea şi Cel care îmi înalţi capul". Anticipînd Filipeni 4, el strigă cu gura sa spre Domnul şi poate apoi să se culce şi să adoarmă, căci Domnul îl susţine: „În orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu... şi pacea lui Dumnezeu... vă va păzi inimile". El poate sfîrşi, spunînd: „A Domnului este mîntuirea", aşa cum Iona îşi va termina rugăciunea, spunînd: „Mîntuirea este a Domnului" (Iona 2.9).

Psalmul 18 (2 Samuel 22)

David iese din încercările sale şi din întristarea sa cu o cîntare de biruinţă şi de laudă. El învăţase în suferinţele sale să-L cunoască pe Dumnezeu. „În ziua în care Domnul l-a scăpat din mîna vrăşmaşilor săi şi din mîna lui Saul", el vrea să cînte recunoştinţa sa. I se pare că nu are destule cuvinte pentru a califica bogăţiile pe care le-a găsit în Dumnezeu: stînca mea, cetăţuia mea, Salvatorul meu, tăria care mă scapă, întăritura mea, adăpostul meu.

Oricare ar fi fost încercările, el afirmă: „Calea Domnului este desăvîrşită". Poate că găsise acea cale grea, de neînţeles, cînd trebuie să fugă din loc în loc, cînd era dispreţuit de Nabal şi întîlnea mereu nerecunoştinţa oamenilor din Cheila. Dar, odată terminată încercarea, privind în urmă, el recunoaşte că Dumnezeu l-a condus bine, că El a „netezit perfect calea sa", „Tu aprinzi lumina mea".

Desigur, nu a fost uşor, dar cînd a întîlnit greutăţile care păreau de neînvins la prima vedere, el a experimentat că Dumnezeu îi făcea picioarele „ca ale cerboaicelor şi îl aşeza pe înălţimile lui".

Psalmul 133

David avusese pe inimă să urce chivotul de la Chiriat-Iearim la Sion (Psalmul 132). În acea zi de bucurie, în care împăratul a putut binecuvînta poporul care-l înconjura, a poruncit să se împartă fiecăruia hrană şi băutură şi să invite cîntăreti să-L laude pe Domnul; el priveşte această mare adunare în jurul chivotului şi exclamă: „Iată, ce bine şi ce plăcut este pentru fraţi să locuiască împreună în unitate"!

Era terminat războiul civil care separase seminţia lui Iuda de toate celelalte seminţii; Israel şi-a găsit centrul său, Chivotul Domnului la Ierusalim; unitatea frăţească este asemănată de David cu „roua Hermonului care se coboară pe munţii Sionului; căci acolo a rînduit Domnul binecuvântarea, viaţa pentru veşnicie".

Psalmul 72

Fără să fie atribuit lui David în mod expres, acest psalm ni-l prezintă pe împărat, care, în amurgul vieţii, îl priveşte pe fiul său Solomon. Dar privirea credinţei sale străbate mult mai departe, spre Cel care este „mai mare ca Solomon", împăratul Slavei, a cărui binecuvântare „va fi ca o ploaie care cade pe un pămînt cosit". În zilele Sale va fi belşug de pace; El va stăpîni pînă la marginile pămîntului, numele Lui va dăinui pe vecie, toate neamurile îl vor numi fericit.

Buzele psalmistului se vor închide; în faţa ochilor săi străluceşte frumuseţea Aceluia care, într-o zi, va veni să stabilească domnia Sa de pace pe pămînt. Odată ce viaţa lui se încheie, „rugăciunile lui David, fiul lui Isai, s-au sfîrşit" (versetul 20), dar va dormi cu viziunea slavei lui Hristos.

2. Amurgul vieţii

După revolta lui Absalom şi după moartea sa, după aceea a lui Şeba care şi-a găsit şi el sfîrşitul, ordinea este restabilită în Israel; David, care a trebuit să consacre atîtea eforturi „treburilor împărtului", se va întoarce cu ultimele sale puteri spre „treburile lui Dumnezeu" (1 Cronici 23.1-3). Cel ce a suferit este acelaşi cu cel care porunceşte totul pentru templu şi împărăţie.

a) Punerea în ordine a slujbei religioase (1 Cronici 23.26-28)

Împăratul face numărătoarea leviţilor şi defineşte cu precizie sarcinile lor (1 Cronici 23). El împarte preoţii în douăzeci şi patru de cete, instituţie care va dura pînă la venirea lui Isus pe pămînt, deoarece îl regăsim în Luca 1, pe Zaharia, din ceata lui Abia, exersînd preoţia înaintea lui Dumnezeu „la rîndul cetei lui" (Luca 1.5-8).

David pune la locul lor pe cîntăreţi (1 Cronici 25), pe care-i împarte tot în douăzeci şi patru de cete. Apoi precizează rolul uşierilor şi le încredinţează sarcinile lor. Înstituie păzitorii vistieriilor casei lui Dumnezeu şi ai vistieriilor locurilor sfinte (26.20).

b) Pregătirile pentru templu

„Dar Dumnezeu mi-a zis: Să nu construieşti o casă Numelui Meu, căci eşti un om de război şi ai vărsat sînge... Fiul tău, Solomon, îmi va construi casa şi curţile " (1 Cronici 28.3-6). Casa lui Dumnezeu va ocupa ultimele zile ale lui David, atît de mult o are pe inimă. „în întristarea sa" el a pregătit imense bogăţii pentru a înălţa acest edificiu.

Dumnezeu i-a dat „modelul" (28.11-12), el îl instruieşte pe Solomon cu precizie privind planurile templului pe care trebuia să-l construiască.

David adaugă: „Mi-am întrebuinţat toate puterile să pregătesc pentru casa Dumnezeului meu... aur, argint..." (29.2). Pe de altă parte: „în dragostea mea pentru casa Dumnezeului meu am dat casei Dumnezeului meu aurul şi argintul pe care l-am avut" (versetul 3). Apoi el cheamă căpeteniile, poporul, să ofere voluntar pentru templu. David binecuvînta pe Domnul cu această sinceră bunăvoinţă: „Căci ce sînt eu şi ce este poporul meu, ca să putem să-Ţi aducem daruri de bunăvoie? Totul vine de la Tine şi din mîna Ta primim ce-Ţi aducem". Daruri materiale pentru ceea ce era atunci casa pămîntească a lui Dumnezeu; daruri spirituale, pe care putem, în locul prea sfînt, să le oferim astăzi Tatălui prin Domnul Isus, prezentîndu-I ceea ce vine de la El, ceea ce ne-a descoperit: desăvîrşirea Fiului Său preaiubit şi a lucrării sale.

3. Ultimele cuvinte (2 Samuel 23.1-7)

Ce contrast între aceste ultime cuvinte şi cîntarea de biruinţă care încununa încercările din pustie! David este în seara vieţii. Are în urma lui toţi anii de prosperitate, anii de domnie cu slava lor, cu victoriile lor, dar şi cu căderile lor.

Ne este prezentat sub patru aspecte.

El este „fiul lui Isai": umil păstor care, în spatele pustiului, păştea turmele tatălui său şi nici nu era invitat la sărbătoarea familiei. El este şi omul „înălţat", cel pe care Dumnezeu l-a luat dintre ţarcurile de oi pentru a-1 pune în fruntea poporului său, „unsul Dumnezeului lui Iacov", împăratul pe care l-a ales harul. Dar el a putut fi „plăcutul psalmist al lui Israel", prorocul şi cîntăreţul care, dincolo de experienţele sale personale, a exprimat pe acelea ale altora, pînă a se înălţa la gîndurile, sentimentele şi durerile lui Hristos.

Nimic de mirare, căci „Duhul Domnului a vorbit prin mine şi Cuvîntul Lui era pe limba mea". Este inspiraţia divină a Scripturii. Pe de altă parte, înştiinţările pe care le-a primit, ca instrument pentru a le transmite altora, erau tot pentru El: „Stînca lui Israel mi-a vorbit".

Ce rămîne în fata viziunii bătrînului a cărui viată se va stinge? El descrie nu ce a fost, ci ceea ce va fi: „Cel care stăpîneşte peste oameni".

Îndreptîndu-se spre viitor, el II priveşte pe acest împărat al slavei care va veni într-o zi şi va împărăţi în frica de Dumnezeu „ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui, în dimineaţa fără nori".

Îl vede pe Hristos, dreptatea Sa, frumuseţea Sa. Pare că spune: iată ce ar fi trebuit să fiu; n-am fost, dar un Altul va fi. Într-adevăr, el adaugă: „Deşi nu este aşa casa mea înaintea lui Dumnezeu..." Ce umilinţă şi în acelaşi timp ce simplitate în aceste puţine cuvinte! El nu vrea să vorbească despre sine însuşi, nici despre familia sa. Cu ce-ar putea să se laude? Simplu, privind în urmă, el mărturiseşte: casa mea nu este aşa înaintea lui Dumnezeu. Totuşi: El a făcut cu mine un legămînt veşnic, bine întărit în toate privinţele şi tare: Nu va face El oare să răsară din ele tot ce este spre mîntuirea mea? Asigurare a mîntuirii în faţa morţii, pentru că această mîntuire depinde de harul infinit al Celui are a stabilit pentru ai săi un legămînt veşnic, bine întărit şi sigur. Pentru cei răi - fiii lui Belial - judecata este inevitabilă. Ei vor fi „arsi în întregime, de foc, pe loc".

4. El adoarme (1 împăraţi 2.10; Fapte 13.36)

Lunga viaţă se termină. „Toată domnia şi toată puterea lui, precum şi ce s-a petrecut în timpul lui" (1 Cronici 29.30) nu mai sînt decît o amintire.

Privirile muribundului s-au îndreptat spre Hristos, spre slava Sa. Prin toate, el a amintit harul Său. Şi acum, ochii care au văzut atîtea lucruri, care au vărsat multe lacrimi amare se vor închide. Buzele care s-au rugat şi au strigat, au binecuvântat şi au lăudat, se vor închide.

David intră în odihna preafericită a tututor răscumpăraţilor: „el adoarme". El aşteaptă acea zi glorioasă a venirii lui Hristos, cînd cei care au adormit în Isus vor fi înviaţi, aşa cum a spus el însuşi: „Cînd mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău" (Psalmi 17.15).

„Şi David după ce a slujit celor din generaţia lui prin voia lui Dumnezeu, a murit" (Fapte 13.36).

David ocupă un mare loc în aceste planuri divine; el a fost primul împărat după inima lui Dumnezeu, el a dat lui Israel acest centru din Ierusalim, pe care-l alesese Dumnezeu pentru a-Şi pune Numele, el a dat măreţie poporului pămîntesc şi, mai mult încă, a fost în atîtea feluri, un prototip al lui Isus Hristos!

Totuşi nu se poate spune că de la fiecare din copiii săi, Dumnezeu aşteaptă să slujească celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu? În timpul în care trăiesc, în mediul în care sînt aşezaţi, Dumnezeu are în vedere o sarcină precisă pentru fiecare dintre ei. El vrea să Se servească de ei, fiecare după măsura pe care i-a împărţit-o, pentru a împlini „lucrarea Sa pe pămînt". În acea zi să auzi vocea Domnului spunînd că răscumpăratul Său, în ciuda multor greşeli, slăbiciuni, lipsuri, va fi „slujit după planul Său" şi va fi împlinit, ca un rob credincios, slujba pentru care îl lăsase pe pămînt?

5. „Intră în bucuria Stăpînului tău"!

Dar este o fericire şi mai mare aceea de a-L privi pe Acela care El însuşi este lumina, acest Soare al dreptăţii care în dimineaţa fără nori va lumina toate inimile, îndeosebi ale acelora care, foarte aproape de El, în casa Tatălui, vor contempla gloria Sa. Mereu în lumina casei Tatălui

Orice umbră a dispărut în faţa strălucirii zilei: Şi foarte departe de pămînt, Sufletul nostru întreg Va gusta, lîngă El, odihna dragostei.