05 Roada păcii

Este timpul acum să aruncăm o privire asupra ultimei părţi din viaţa lui Iacov şi asupra roadelor pe care educaţia Duhului Sfânt le-a lucrat în el. Încă de când l-a întâlnit pe Esau, Iacov era schimbat. Nu mai era aşa de sigur ca înainte, ci şovăielnic; nu ştie ce să facă, cu toate că, se înţelege, mai păstrează încă o bună parte din vechea lui fiinţă. La Geneza 33.4 ni se spune că a plâns. Iacov nu plângea aşa de uşor. Oamenii care fac planuri multe nu pot să plângă aşa de uşor, dar întâlnirea cu Dumnezeu la Peniel îl slăbise. La Peniel, lui Iacov i se schimbase numele şi, după cum vedem, lucrul acesta se repetă la Betel. între cele două întâlniri a fost o vreme de slăbire şi de rătăcire; lucrul acesta se întâmplă adesea după ce Dumnezeu ne-a atins: trebuie să învăţăm a trăi cu Dumnezeu în chip reţinut şi cu foarte multă prudentă, iar lecţia aceasta nu este uşoară. Penielul este întruparea slăbiciunii, Betelul, cea a curăţiei. între Peniel şi Betel trecem printr-un oraş străin, Sihem. Suntem slabi și nu stim bine dacă, mergând mai departe, nu ne aşteaptă noi căderi. Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El Şi-a început lucrarea; temelia este pusă. Nu mai este posibil acum să mai existe vreo piedică? Învăţăm mereu, dar, într-un anumit punct trebuie să învăţăm pentru noi înşine lecţia aceea fundamentală, după care nimic nu mai poate rămâne neschimbat. Din punctul acesta începe o cunoaştere a lui Dumnezeu pe care noi nici nu o visasem până atunci. Cu această cunoaştere ajungem la o nouă experienţă lăuntrică în ce priveşte trupul lui Hristos care ne pune în legătură şi ne pune în posesia a tot ce-i aparţine acestui trup. În el se descopere roada Duhului Sfânt care lucrează în noi. De la Betel, Iacov a venit la Isaac, tatăl său, la Mamre, la Chiriat-Arba (Hebron), unde locuiseră Avraam şi Isaac (Geneza 35.7). Hebron înseamnă „părtăşie", schimb reciproc, un loc unde nu se poate face nimic individual sau în chip izolat. Câtă vreme Dumnezeu n-a terminat cu firea noastră pământească, nu putem avea simţiri potrivite pentru părtăşie. Găsim uşor şi natural să călătorim singuri. Dar acum recunoaştem importanţa părtăşiei. Părtăşia înseamnă, între altele, că suntem gata să-L primim pe Hristos în alţii. Alţi credincioşi ni-L prezintă pe Hristos şi eu sunt gata să-L primesc, adică să-L văd în ei, să-mi vorbească prin gura lor etc. Aceasta este o învăţătură foarte importantă, pentru că există unii învăţători care predică întruna altora, dar ei nu sunt dispuşi şi să primească ceva de la alţii. Dacă eu sunt un astfel de om, atunci în mod sigur am nevoie să trăiesc „Penielul" meu. Numai după aceea pot merge la Betel şi la Hebron. Dar când am ajuns acolo, ştim până-n adâncul inimii că nu putem trăi fără alţii, că în noi înşine n-avem nici o temelie pe care să putem sta.

Trupul lui Hristos este o realitate dumnezeiască, aşa cum un mădular al trupului nostru nu poate fără celelalte şi după cum ochiul nu poate spune mâinii: „N-am trebuinţă de tine". Capul nu se poate lipsi de picioare. Trupul lui Hristos este un domeniu de dependenţă reciprocă.

Cât de important este, deci, că Iacov a ajuns în cele din urmă la Hebron şi a restabilit părtăşia cu ai săi. Aceasta nu înseamnă că, după experienţa Penielului, Iacov nu mai avea nevoie de educaţia lui Dumnezeu. Avea foarte mare nevoie şi a căpătat-o mai departe. În Sihem a ajuns să-şi pună viaţa în primejdie (35.30). La Betel a murit Debora, doica Rebecii (35.8). Pe drum, la Betleem, i-a fost luată Rahela lui iubită (35.19). Şi mai multă durere a avut Iacov în Eder cu fiii săi și chiar cu Ruben (35.22). A ajuns la Hebron şi a găsit pe mama sa moartă şi tot acolo a murit şi Isaac (35.29). Dumnezeu îi făcea educaţia lui Iacov și a făcut din el un cu totul alt om. De la Geneza 37 ni se prezintă cele mai bune vremuri ale lui Iacov. În timpul celor treizeci de ani care au urmat a fost copleşit de bunătăţi. Nu trebuie să privim ultimele lui zile ca pe o perioadă de coborâre. În mod sigur n-a fost aşa. Şi tot aşa se poate spune despre ultimele zile ale apostolilor Petru. Pavel și Ioan. În Vechiul Testament ultimele zile ale lui Solomon au fost o perioadă decadentă, dar aceasta nu poate fi un exemplu pentru alţii. Sfârşitul lui David a fost mai bun decât începutul, pentru că a făcut planurile şi pregătirile pentru zidirea Templului. Tot aşa Iacov, în ultimii săi ani, a fost un om deosebit de plin de har şi vrednic de iubire. Dacă comparăm sfârşitul lui cu al lui Avraam şi al lui Isaac, trebuie să constatăm că sfârşitul lui a fost cel mai bun. înaintaşii lui putem spune că au dispărut, pe când Iacov a adus roadă. Dumnezeu S-a desoperit în omul acesta, care promitea aşa de puţin.

De la Geneza 37, adică din vremea când Iosif avea 17 ani, Iacov a intrat în culisele istoriei. Până atunci el stătuse întotdeauna pe primul plan, fusese mereu activ, ca şi cum ar fi fost mânat de un motor lăuntric: avea întotdeauna un plan şi i se părea că dispune întotdeauna de rezerva de putere necesară ca să-1 poată îndeplini. Chiar din clipa naşterii, nimeni n-a putut să-i frâneze continua sa activitate. Dar când a ajuns la Hebron s-a oprit. Uneori şi după aceea mai vorbea ori mai făcea câte ceva, dar acestea erau exerciţii. Nimic nu-1 mai mâna spre activitate neobosită. Dacă ne gândim cum era Iacov înainte să ne amintim că nu era în stare să scape singur de pornirea la acţiune acesta este un fapt remarcabil.

Isaac Îl înfăţişează pe Hristos, dar Iacov este tipul omului firesc. De aceea trebuie ca Iacov să pună stavilă imboldului său năvalnic spre activitate. Puterea spirituală de felul celei a lui Isaac trebuie să crească, dar puterea firească trebuie să se potolească. Iacov a trecut acum în umbră; activitatea cărnii trebuie să înceteze, dacă Dumnezeu Şi-a făcut lucrarea. Iacov, care înşela şi plănuia totul mai înainte, se iubea numai pe sine şi nu-i păsa de alţii. El nu radia iubire. Dar de la moartea Deborei a simţit toate grijile şi durerile familiale. Toţi aceia pe care-i iubise au murit. În Hebron rămâne singur. Până şi fiul său cel mai mare s-a purtat urât faţă de el. Ii rămăsese doar Iosif.

Dar Iacov începuse să iubească. Se maturizase şi se dezgheţase lăuntric. Se gândea la binele fiilor săi, se chinuia din pricina lor şi suferea de felul cum le mergea. Voia să ştie ce fac şi pentru aceasta a trimis pe Iosif la ei. Atunci a dispărut şi Iosif, iar Iacov avea toate motivele să creadă că a murit. El a zis: „Este haina fiului meu! O fiară sălbatică l-a mâncat! Da, Iosif a fost făcut bucăţi" (37.33). încetul cu încetul pierduse tot ce a iubit, iar acum se rupsese şi ultima legătură dintre el şi Rahela. „Toţii fiii şi fiicele lui au venit ca să-1 mângâie, dar nu voia să primească nici o mângâiere, ci zicea: „Plângând mă voi coborî în locuinţa morţilor la fiul meu". Şi plângea astfel pe fiul său" (37.35). Nici o altă expresie din istoria vieţii lui Iacov nu este aşa de zguduitoare ca aceasta.

Au trecut 13 ani. Iosif a ajuns deja puternic în Egipt şi Iacov a trecut iarăşi prin greutăţi. Venise foametea şi toată bogăţia lui era formată din turmele pe care le avea. Deci s-a dus acum bogăţia lui pământească. Mai era o fiinţă pe care o iubea: fiul cel mai mic (42.13), care-I luase locul lui Iosif și rămăsese cu tatăl său.

Numai micul Beniamin îi mai rămăsese tatălui, şi era mai drag decât toţi ceilalţi, dar tot nu-1 înlocuia pe Iosif care dispăruse.

Când toţi copiii au trebuit să călătorească a doua oară în Egipt, ca să cumpere de mâncare, Simeon a fost oprit drept garanţie şi ei nu puteau să se reîntoarcă în Egipt fără a aduce cu ei pe Beniamin. Se simte din cuvintele lui Iacov tragedia lui adâncă: „Voi mă lipsiţi de copii; Iosif nu mai este, Simeon nu mai este şi vreţi să-l luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc!" (42.36). Aşa arată acum omul care a stat sub disciplina mâinii lui Dumnezeu şi a fost schimbat într-un tată plin de iubire și de simţire adâncă.

Dar a venit vremea când Beniamin, ultima lui mângâiere, a trebuit să plece. Şi în locul acesta (Geneza 43) Iacov este iarăşi numit cu numele său Israel: ,Atunci Israel, tatăl lor, le-a zis: „Fiindcă trebuie, faceţi asa. Luaţi-vă în saci ceva din cele mai bune roade ale tării, ca să duceţi un dar omului aceluia și anume: puţin leac alinător şi puţină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri şi migdale. Luaţi cu voi argint îndoit şi duceţi înapoi argintul pe care vi-l puseseră la gura sacilor; poate că a fost o greşeală. Luaţi şi pe fratele vostru, sculaţi-vă şi întorceţi-vă la omul acela" (43.11-13). Aşa vorbeşte un om care a ajuns slab şi nesigur şi care dă atenţie sfatului fiilor săi. În propunerile acestea, el nu mai repetă tactica veche pe care obişnuia s-o folosească în trecut, ci dă la iveală politeţea şi prietenia maturităţii şi a experienţei. „Dumnezeul cel atotputernic să vă facă să căpătaţi trecere înaintea omului aceluia şi să lase să se întoarcă împreună cu voi pe celălalt frate al vostru şi pe Beniamin" (43.14). Pentru prima dată vorbeşte Iacov acum astfel şi foloseşte numele lui Dumnezeu, pe care îl aflase la Betel. Ce mare schimbare s-a făcut în el! „Iar eu, dacă trebuie să fiu lipsit de copiii mei, lipsit să fiu", spune el şi are nădejdea că Dumnezeu totuşi Îsi va arăta harul. Dacă ne cunoaştem pe noi înşine şi privim la cunoştinţa lăuntrică a lui Iacov, atunci vedem bine ce a făcut Dumnezeu cu el. Iacov încă n-a ajuns în perioada cea mai bună a vieţii sale şi anume la cei 17 ani din Egipt, dar roadele încep să se arate.

În sfârşit, fiii se întorc cu ştirea despre Iosif: „Iosif trăieşte și el cârmuieste toată tara .Egiptului" (45.26). Iarăşi Iacov se comportă ca Israel. Dacă s-ar fi întâmplat lucrul acesta cu 20 de ani mai înainte, Iacov şi-ar fi blestemat fiii, că-1 înşelaseră tot timpul acesta. Dar acum u ajuns la maturitate, acum străluceşte în el blândeţea. și Israel a zis: „Destul. Fiul meu Iosif tot mai trăieşte. Vreau să mă duc să-1 văd înainte de moarte!" Făcuse experienţe adânci. Dar cu toate că inima lui de tată dorea să se ducă la fiul său Iosif, totuşi îi era frică (46.1). Avraam mersese în Egipt şi acolo căzuse în păcat. Şi Isaac fusese pe drumul Egiptului şi-i fusese interzis să meargă acolo. Putea Iacov, fie chiar şi din pricina lui Iosif, să meargă în Egipt? Iubirea firească pentru fiul său nu putea să stea în calea planului de mântuire al lui Dumnezeu. Astfel s-a oprit la jumătatea drumului şi aici Iacov este pentru prima dată un exemplu luminos pentru noi. A venit la BeerŞeba şi a adus jertfă Dumnezeului său Isaac. A pus totul pe altar. „Dacă trebuie să merg ori să nu merg, hotărârea este în mâna Ta, Dumnezeule, căci al Tău sunt". Asa stă el acum înaintea lui Dumnezeu.

Şi Dumnezeu i-a răspuns: „Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tatălui tău. Nu te teme să te cobori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu însumi Mă voi coborî cu tine în Egipt şi Eu însumi te voi scoate; iar Iosif îţi va închide ochii" (46.34). Acel „nu te teme" ne arată frica lui Iacov. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta! Căci lucrul acesta ne arată de asemenea cât de adânc lucrase Dumnezeu cu el. Prin teama aceasta el arată că se maturizase mai mult decât Avraam și Isaac. N-a fost nevoie să i se poruncească să se oprească la Beer-Şeba. Iacov însuşi şi-a interrupt călătoria și locul lui era acum la altarul de jertfă. În versetele acestea vedem cu totul un alt om. Acum îl stăpânesc principii duhovniceşti; nu se mai gândeşte numai să se mulţumească pe el însuşi.

În sfârşit, a ajuns în Egipt. Iosif a adus pe tatăl său Iacov și l-a înfătisat înaintea lui Faraon. Şi Iacov a binecuvântat pe Faraon. Faraon l-a întrebat pe Iacov: „Care este numărul zilelor anilor vieţii tale?" Iacov a răspuns: „Zilele anilor vieţii mele sunt 130 de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine și rele și n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei în timpul călătoriei lor. Iacov l-a binecuvântat pe Faraon şi a plecat dinaintea lui" (47.7-10). Ce tablou! Poate exista ceva mai bun? Ce a ajuns Iacov? Chiar Iosif era în Egipt mai mic decât Faraon şi Iacov nu era în realitate decât un refugiat! Chiar viaţa lui depindea de Faraon. El era binefăcătorul lui. Cu mulţi ani înainte, Iacov îl numise pe fratele său Esau „Domn". Dar acum? Acum el îl binecuvânta pe Faraon. Dar fără îndoială „că cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare" (Evrei 7.7). Iacov ştia că el este cel mai mare, pentru că trăia acum cu totul într-o altă lume, într-o lume în care el stătea înaintea lui Dumnezeu. Faraonul Egiptului era atunci cel mai mare stăpânitor de pe pământ. Nici un popor de pe pământ nu era mai puternic decât poporul egiptean şi de aceea n-am fi putut să-1 învinuim dacă ar fi luat înaintea lui Faraon o atitudine servilă. Dar falsa supunere pierise de la el; stătea acum pe o nouă temelie şi a binecuvântat pe Faraon. În acelaşi fel apostolul Pavel a îndrăznit să-şi exprime bunele lui dorinţe pentru binele duhovnicesc al împăratului Agripa: „Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toti cei ce mă ascultă astăzi să fiti asa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea" (Fapte 26.29). „În afară de lanţurile mele, fericirea mea este mai mare decât a ta, da, decât a ta, împărate!"

„Puţine și rele au fost zilele mele". Iacov simţea că viaţa nu fusese ceea ce se aşteptase el. Încă odată l-a binecuvântat pe Faraon şi apoi s-a retras în linişte. Ce smerit a devenit bătrânul acesta! I-ar fi fost uşor să tragă foloase de pe urma poziţiei pe care o ocupa fiul lui, Iosif. Dar el nu mai urmărea asemenea lucruri. A rămas în umbră și numai acolo trebuie să-l căutăm; pe primul plan nu-1 mai găsim. Iacov cel dinainte ar fi dorit, cu prilejul acesta, să câştige vază şi faimă şi nu se ştie ce-ar fi ieşit din aceasta. Dar iată că în el s-a înfăptuit scopul lucrării lui Dumnezeu care este de cea mai mare valoare înaintea Lui.

Iacov a mai trăit încă 17 ani, în care se pare că nu s-au întâmplat multe lucruri, totuşi, de acum el face progrese şi se situează într-o tot mai strălucitoare lumină. Facă Dumnezeu ca fiecare din noi să aibă un asemenea sfârsit

„Când Israel s-a apropiat de clipa morţii, a chemat pe fiul său Iosif şi i-a zis: „Dacă am căpătat trecere înaintea ta, pune, rogu-te, mâna sub coapsa mea şi poartă-te cu bunătate şi credincioşie faţă de mine; să nu mă îngropi în Egipt. Ci când mă voi culca lângă părinţii mei, să mă scoţi afară din Egipt şi să mă îngropi în mormântul lor" (Geneza 47.29-30). Lucrul acesta este într-adevăr foarte important. Iacov nu rosteşte o vorbă asupra felului cum ar vrea să trăiască în Egipt. Arată numai cum vrea să fie îngropat! Moartea şi înmormântarea lui erau legate de făgăduinţa ţării, de legământ şi de împărăţia lui Israel. Lucrurile din jur nu-1 interesau. îl impresiona numai nevăzutul. Iacov cel dinainte fusese tare şi aspru. îl mustrase pe Iosif chiar şi pentru visele lui (Geneza 37.10). Acum, după 30 de ani, spune către propriul său fiu: „Te rog, dacă am căpătat trecere înaintea ta ..." Aceasta nu este o poruncă, ci bunătate adevărată. Şi Iosif a răspuns: „Voi face după cuvântul tău. Iacov a zis: „Jurămi". Şi Iosif a jurat. Apoi Israel s-a plecat cu faţa pe căpătâiul patului" în adorare. În Noul Testament (Evrei 11.21) se spune că s-a închinat rezemat pe vârful toiagului. Era acum infirm, un călător.

Să ascultăm la sfârsit amintirile unui om bătrân. Este izbitor când vedem despre ce îşi aduce aminte Iacov. „Dumnezeul cel atotputernic mi S-a arătat în Luz, în ţara Canaanului şi m-a binecuvântat" (Geneza 48.3). La întoarcerea mea din Padan-Aram, Rahela a murit pe drum lângă mine, în ţara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; şi am îngropat-o acolc pe drumul care duce la Efrata sau Betleem (48.7). îşi aduce aminte de legământul c Dumnezeul cel atotputernic şi îşi aminteşte d durerea lui, că aceea pe care a iubit-o atât d mult a murit înainte de a fi atins împreun ţinta. În sfârşit, urmează binecuvântarea fiila lui Iosif. Israel şi-a întins mâna dreaptă şi pus-o pe capul lui Efraim, iar mâna stângă pus-o pe capul lui Manase; înadins şi-a încru cişat mâinile astfel, pentru că Manase era ce dintâi născut. Când Iosif s-a opus, crezând c tatăl său a greşit şi când a apucat mâna tatălu său, ca s-o ia de pe capul lui Efraim şi s-i îndrepte pe al lui Manase, tatăl nu s-a lăsa corectat, ci a zis: „Ştiu, fiule, ştiu". Iată că i vedem mai crescut duhovniceste decât era tată său, Isaac. Isaac, când a binecuvântat pe ce mai mic, a făcut lucrul acesta fără să stie, da Iacov ştia bine ce făcea. Amândoi erau orbi; da Isaac suferea atunci de orbire lăuntrică. Despri Iacov nu se mai poate spune lucrul acesta Vederea lui duhovnicească biruia slăbiciunei trupului. Fratele lui mai mic va fi mai man decât el şi sămânţa lui va ajunge o ceată df neamuri. Geneza 49 ne redă, în sfârşit, pro frţiile lui Iacov asupra fiilor săi. Iacov era cu devărat un profet care dobândise darul de a privi în planul lui Dumnezeu. În privinţa aceasta a fost mai mare decât Avraam şi Isaac. Dar ce mare preţ a plătit el ca să ajungă profet! El ii fost nevoit să se atingă de trecutul copiilor săi! Aceasta l-a făcut să piardă unele simpatii şi înţelegeri, lucruri pe care Iacov cel dinainte nu le cunoscuse.

În Sihem a fost multă amărăciune în cuvintele lui fată de Simeon și Levi: „Voi m-ati nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor ţării, cananiţilor şi fereziţilor. N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni, și se vor strânge împotriva mea, mă vor bate şi voi fi nimicit, eu şi casa mea" (34.30).

Versetele 5-7 ale capitolului 49 ne arată că răzbunarea lui personală dispăruse şi că numai păcatul îl îndurera. „Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor. Nu vreau să se unească duhul meu cu duhul lor". Cele mai adânci temeiuri îi fuseseră curăţite, ca să poată lua parte la suferinţa lui Dumnezeu din pricina păcatului. Să se observe iarăşi încrederea pe care, după descrierea răzvrătirii viitoare, o exprimă prin cuvintele: „In ajutorul Tău nădlţ duiesc, Doamne" (Geneza 49.18).

La început, Iacov era un om care nu dădea nici o speranţă. În Sfânta Scriptură ne esl descrisă viaţa lui de la naştere până la moaru Spre mirarea noastră, descoperim că omul cesta, care promitea aşa de puţin, a fost trans format în „Israelul" lui Dumnezeu. La sfârşiţi vieţii lui Iacov, în persoana acestui prinţ al li Dumnezeu luase deja fiinţă împărăţia lui Israe Dacă Dumnezeu a putut să facă din Iacov astfel de vas de cinste spre gloria Lui, cu sigi ranţă^ că are şi pentru noi un plan tot aşa d bun. În Galateni 6.16, apostolul Pavel foloseşt expresia: „Israelul lui Dumnezeu" pentru în treg poporul lui Dumnezeu şi ne arată prii aceasta că Israel însuşi este un prototip a Bisericii. „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor voştri, a proslăvit pe robul Său Isus" asa vorbeşte Petru. El arată ci minuni se pot face în Numele lui Isus, prii harul dumnezeiesc. Da, Dumnezeu vrea ca po porul Lui, ca noi, toţi, să-L cunoaştem ca pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. El cert apoi să fim oameni a căror lucrare şi putere și pornească de la Tatăl, să fim plini de bogăţiile lui. Căci El ca, prin noi, să desăvârşească o mare lucrare, să aducă la îndeplinire un măreţ plan de mântuire pentru oameni.