Prototipul lui Hristos

1. Suferinţe şi glorie

Pe drumul spre Emauns, Domnul înviat aminteşte celor doi ucenici ai Săi „că trebuia ca Hristosul să sufere aceste lucruri şi să intre în slava Sa. Începînd de la Moise şi prin toţi prorocii, El le-a explicat în toate Scripturile lucrurile cu privire la El". Unele pagini din Vechiul Testament, ca Isaia 53 sau psalmul 22 se referă direct la Mîntuitorul care suferă şi care este slăvit. Dar şi diverse personaje sînt tot atîtea prototipuri ale lui Hristos. Printre ele, trei ies în evidentă, îndeosebi: Iosif, Moise şi David.

Iosif a fost despărţit de tatăl său, aşa cum, într-un sens Domnul Isus vine pe pămînt „de la Tatăl" pentru „a-şi căuta fraţii", deşi El a putut spune: „Eu sînt în Tatăl şi Tatăl este în Mine". Moise a fost îndepărtat de poporul pe care-l iubea şi a trebuit să fugă patruzeci de ani în Madian. David a fost îndepărtat de scaunul de domnie timp de mai mulţi ani, aşa cum Domnul Isus, venind pe pămînt pentru a domni, nu a primit decît o coroană de spini.

Fraţii lui Iosif îl vînd, aşa cum mai tîrziu Iuda îl va vinde pe Domnul Isus. Fraţii lui Moise nu înţeleg că el îi va elibera cu mîna sa. La fel, fraţii lui Isus nici nu credeau în El (Ioan 7.5). Fratele lui David îl blamează că vrea să lupte cu Goliat; fariseii şi cărturarii nu vor înceta să adreseze reproşuri Aceluia care aducea la lumină propriile lor greşeli.

Iosif îi va scăpa pe ai săi de foamete; Isus, nu este El pîinea vieţii, El care dă viaţa veşnică? Moise îşi eliberează poporul din robia Egiptului, aşa cum Domnul ne-a eliberat din robia legii şi a firii. David va învinge puterea duşmanului care-l înspăimîntă atît de mult pe poporul său, aşa cum Domnul Isus a avut biruinţa asupra aceluia care avea puterea morţii.

Iosif va primi titlul de salvator al lumii; Moise va fi păstor şi conducător în Israel; David însuşi va deveni împărat. Atîtea nume care ne amintesc de preaiubitul nostru Mîntuitor.

David s-a născut la Betleem, unde Rut, strămoaşa sa, Moabita, venise să se refugieze sub aripile Dumnezeului lui Israel; ea intrase astfel în linia lui Mesia; în umilul tîrguşor, după cuvîntul prorocului, se va înfăptui taina Cuvîntului făcut trup.

David a fost uns mai presus de fraţii săi; Isus este „uns cu un untdelemn de bucurie mai presus de însoţitorii Săi".

După ungerea făcută de Samuel, Duhul îl umple pe David; după botezul lui Ioan, Duhul, ungerea divină, coboară ca un porumbel asupra lui Isus. Am văzut în David caracterul păstorului; divinul său Stăpîn va fi Marele Păstor al oilor, El, Bunul Păstor. Şi dacă David, în slava sa împărătească, nu este un prototip complet al Domnului Isus în domnia sa, prototipul se extinde pînă la Solomon, regele gloriei.

Mulţi psalmi zişi „mesianici", care sînt atribuiţi lui David, vorbesc despre suferinţele şi slava Domnului Isus. Împrejurările prin care trecuse David produceau în el sentimente şi experienţe pe care Duhul Sfînt, prin gura sa le dezvolta şi le aplica direct la Isus Hristos.

Astfel, în psalmul 2, avem slava Fiului lui Dumnezeu, născut în această lume, căreia toţi trebuie să-i dea cinste. În psalmul 8 îl vedem pe Fiul Omului făcut cu puţin mai prejos decît îngerii, care ca om este încoronat cu slavă şi cu cinste şi primeşte stăpinirea asupra întregii creaţii. În psalmul 110, scris de David, Domnul, înălţat la dreapta lui Dumnezeu, este mare preot pentru totdeauna, după rînduiala lui Melhisedec. Aceşti trei psalmi sînt reluaţi în epistola către Evrei pentru a sublinia slava diferită a Domnului Isus.

În psalmul 16, îl vedem pe Isus, om desăvîrşit, dependent de Dumnezeu, slăvindu-L pe pămînt. El trebuia să treacă prin moarte, dar are siguranţa învierii şi a „bucuriilor" la dreapta lui Dumnezeu pentru totdeauna. Psalmul 22 prezintă într-un mod cu totul deosebit suferinţele Domnului pe cruce, dar şi cîteva raze ale slavei care decurge din acestea. Această slavă este afirmată în psalmul 24, unde porţile veşnice se ridică pentru a-L lăsa pe împăratul Slavei să intre. În psalmul 40 găsim înjosirea Aceluia care a venit pe pămînt pentru a îndeplini voia lui Dumnezeu şi a Se oferi ca jertfă. Psalmul 69 ne dă un tablou al suferinţelor Mîntuitorului, care, de trei ori Se roagă: „Răspunde-mi... răspunde-mi" şi, în strîmtorarea Sa, nu găseşte mîngîietor. În psalmul 102 avem rugăciunea celui nenorocit cînd este doborît de întristare, dar şi „bucuria care îi stătea înainte", cînd Domnul va zidi Sionul şi cînd popoarele se vor aduna pentru a-I sluji.

Am putea cita multe alte exemple, dar acestea arată cum, înainte de toate, prin gura lui David, Duhul lui Dumnezeu a vrut să aşeze în fata inimilor noastre suferinţele şi slava Aceluia al cărui slab prototip era David.

2. Centru de adunare

Cînd David fugise din casa sa pentru a scăpa de Saul, el căutase sprijin în stînga şi în dreapta, pentru a ajunge, singur, în peştera de la Adulam, unde a compus psalmul 142. Trecînd el însuşi printr-un mare necaz, părăsit de toţi, dar găsind în Dumnezeul său resursele necesare, el devine căpetenia lor (1 Samuel 22.1-2). Nu este la fel cu Domnul Isus, care, deschizîndu-Şi braţele, spune: „Veniţi la Mine, voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă"?

1 Cronici 12 ne arată cum, succesiv, grupuri diferite s-au alăturat lui David. În fortăreaţa din pustie, gadiţii, deprinşi cu războiul, înarmaţi, gata de luptă, vin la el „să lupte luptele Domnului". Lor nu le este frică de obstacole: ei traversează Iordanul cînd se revarsă peste maluri. Pun pe fugă pe duşmani. Pentru a fi puternic, trebuie să îmbraci armura completă a lui Dumnezeu (Efeseni 6) şi să te grupezi în jurul Celui care este Capul.

Alţii veneau din seminţia lui Beniamin. Hotărîre grea, desigur, să-l părăseşti pe Saul, de care-i ţineau legăturile de sînge, pentru a veni lîngă David, încă urmărit în pustiu. Le trebuia credinţă, o credinţă vie pe care David o pune la încercare, făcînd să izbucnească din gura şefului lor această cîntare: „Noi sîntem ai tăi, David, şi cu tine. Pace, pace ţie şi pace celor care te ajută". Frumoasă imagine a credincioşilor scoşi din lume, care trebuie să rupă legăturile adesea foarte dragi, pentru a se ataşa adevăratului David.

Alţii se alătură împăratului alungat la Ţiclag. Ei ştiau să tragă cu arcul, servindu-se de mîna dreaptă şi de mîna stîngă şi săgeţile lor mergeau la ţintă. „Armele războiului nostru nu sînt fireşti": Cuvîntul lui Dumnezeu, sabia Duhului. Un verset citat la timp este ca o săgeată care va atinge conştiinţa sau va încuraja inima; dar cum ne vom servi de aceste săgeţi, dacă nu am fi fost obişnuiţi mai întîi să le mînuim? „Cuvîntul trebuie să locuiască din belşug în noi"; să fi încercat pentru noi înşine diversele efecte, ca să ne permitem să-1 folosim, la rîndul nostru, pentru altul.

Alţii i se alăturau lui David la Hebron. Printre ei se găseau fiii lui Isahar care ştiau să distingă vremurile, pentru a şti ce trebuia să facă Israel. Noi sîntem chemaţi toţi la o distingere matură; dar trebuie să recunoaştem că Domnul a dat unora dintre noi o putere de a distinge şi o înţelepciune deosebită (1 Corinteni 12.7-11).

Nu este bine, deci, ca asemenea celor din Isahar, să fim supuşi conducătoriilor pe care Domnul i-a înzestrat să pască poporul Său? (1 Cronici 12.32). Cei din Zabulon „erau gata să se lupte cu o inimă hotărîtă". În locul în care fuseseră puşi, îşi făceau datoria cu tot sufletul, nu erau geloşi pe slujba altuia şi nu voiau să se amestece în ceea ce nu le fusese încredinţat. Apoi „cu o singură inimă", tot restul lui Israel se adună în jurul lui David, în zi de bucurie, în care aveau hrană şi reconfort din abundenţă (versetul 39-40).

Bucuria este cu atît mai mare cînd toţi se grupează în jurul chivotului la Ierusalim: sînt oferite jertfe; David binecuvântează poporul şi împarte fiecăruia, atît femeilor cît şi bărbaţilor, o pîine, o porţie de carne şi o turtă de stafide: hrană, bucurie şi reconfort. Atunci izbucneşte lauda în sfîntul locaş. „În ziua aceea David a pus pentru prima dată pe Asaf şi pe fraţii săi să vestească laudele Domnului" (1 Cronici 16.7).

3. Obiect de devotament

În toată viaţa sa, David a trezit în jurul lui devotamentul celor care i s-au ataşat, l-au iubit, l-au servit în funcţiile cele mai diverse; ei i-au fost credincioşi în nenorocire şi au luptat cu el „în lupta Domnului".

Ionatan

David, învingător al lui Goliat, se prezintă în faţa lui Saul, cu capul filisteanului în mînă. Pînă atunci Ionatan cîştigase biruinţele credinţei (14). Un altul este acum instrumentul eliberării. Care va fi reacţia fiului împăratului? El ar fi putut, ca tatăl său, să fie gelos şi să încerce să minimalizeze victoria eroului zilei. Din contra: „Sufletul lui Ionatan se leagă de cel al lui David şi Ionatan îl iubeşte ca pe sufletul său". Această dragoste profundă nu s-a tradus numai prin cuvinte, ci Ionatan s-a dezbrăcat de hainele sale, şi-a scos sabia, arcul, centura, pentru a pune totul la dispoziţia lui David. Frumoasă imagine a credinciosului care, atras de dragostea Domnului, pune în slujba Sa tot ceea ce are!

Această afecţiune a lui Ionatan pentru David nu s-a limitat la un moment de entuziasm, aşa cum foarte uşor, într-o ambianţă prielnică, vreun tînăr poate să se declare gata să urmeze pe Domnul oriunde l-ar trimite. Îonatan a rămas credincios fiului lui Isai cînd Saul a început să-1 persecute; el a mijlocit pentru el, neascunzîndu-şi afecţiunea, riscîndu-şi chiar viaţa sub insultele tatălui său.

În deşertul Zif, într-o pădure, fiul lui Saul va mai veni să-şi încurajeze prietenul în singurătatea sa şi să-l întărească în Dumnezeu.

Ar fi trebuit Ionatan să părăsească curtea, să-şi părăsească tatăl nefericit şi vinovat, pentru a-l urma în pustie pe David, pe care era sigur că-l va vedea domnind într-o zi. Textul nu pare să arate nimic, în afară de faptul că ataşamentul său faţă de Saul (Exod 20.12) l-a adus să cadă împreună cu el pe muntele Ghilboa. Dar dacă ne gîndim la Acela al cărui prototip este David, în lumina Noului Testament este sigur că cei care doresc să-L urmeze pe Domnul pot fi chemaţi să-şi părăsească chiar familia (Luca 14.26), dacă aceasta se opune total Evangheliei, şi dacă Domnul conduce în adevăr acest pas care are urmări grele. În orice caz, nu aşa este cu soţia al cărei soţ este necredincios, însă numai dacă el o părăseşte (1 Corinteni 7.2-16); pe de altă parte Timotei 5.4 îşi păstrează mereu însemnătatea.

Abiatar (1 Samuel 22.20-23)

După trecerea lui David la Nob, Saul a ucis pe toţi preoţii; „bărbaţi şi femei, copii şi prunci, boi, măgari şi oi, toţi au căzut sub ascuţişul săbiei (22.19). Unul din fiii lui Ahimelec, Abiatar, reuşeşte să fugă. Unde şi-a găsit adăpost în necazul său, dacă nu lîngă David, care-l încurajează, zicînd: „Rămîi cu mine, nu te teme de nimic;... lîngă mine vei fi bine păzit".

Uneori este nevoie de lacrimi şi de amar pentru ca sufletele să fie conduse la Domnul, dar ce adăpost şi ce mîngîiere găsesc lîngă El! Maria nu va merge, cum credeau iudeii, la mormînt, să plîngă, ci va fi la picioarele lui Isus, care va plînge împreună cu ea.

Mefiboşet (2 Samuel 9)

La moartea lui Saul şi a lui Ionatan, doica micului Mefiboşet, în vîrstă de cinci ani, a fugit, temîndu-se de mînia lui David. În fuga ei, copilul i-a căzut din braţe şi el a devenit olog pentru restul zilelor sale.

Trecuseră poate douăzeci de ani şi tînărul Mefiboşet se refugiase la Lodebar, la Machir, fiul lui Amiel, vinde trăia, fără îndoială, în sărăcie, fiind olog de picioare.

Acolo, într-o zi a ajuns vestea că David, cel pe care bunicul său l-a urmărit şi urît atît, îl cheamă la Ierusalim. Mesagerul va fi adăugat că David vrea „să arate faţă de el o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu"; desigur, cu sentimentele foarte amestecate de teamă şi de încredere, Mefiboşet întreprinde această lungă călătorie pentru a-l vedea personal pe cel care-l chema.

Frumos tablou al Evangheliei care se adresează unui suflet în teamă şi sărăcie spirituală, departe de Dumnezeu, şi îl solicită să vină la Mîntuitorul său. „Călătoria" va fi mai mult sau mai puţin lungă, pînă în momentul hotărîtor al întîlnirii personale cu Isus. Întîlnire totuşi absolut necesară, căci nici mesagerul, nici slujitorul nu pot da pace sufletului. Numai Domnul are puterea aceasta.

David îl primeşte pe tînărul căzut la pămînt în faţa lui, chemîndu-l simplu pe nume: „Mefiboşet!" (Ioan 10,3). El adaugă repede: „Nu te teme, căci îţi voi arăta bunătate". David nu numai că este îndurător, ci îi dă înapoi moştenirea; el îl primeşte pe fiul lui Ionatan la masa sa, unde continuu va putea mînca pîine. „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsa 3.20).

Intimitate binecuvîntată şi constantă, a răscumpăratului său; părtăşie încă mai sigură în jurul amintirii la care îi este dat să participe cu credincioşie, adunaţi în jurul Lui!

David face mai mult: îl va trata pe Mefiboşet ca pe unul din fiii împăratului: „Tuturor celor ce l-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu". Capitolul se termină amintindu-ne că, deşi mîncînd mereu la masa împăratului, Mefiboşet rămînea „olog de amîndouă picioarele". Firea păcătoasă nu este schimbată; chiar dacă, în faţa lui Dumnezeu, noi nu mai sîntem „în firea noastră", ea este mereu acolo, în noi, atît timp cît sîntem pe pămînt; dacă nu veghem, ea îşi va aduce roadele (Romani 7.25).

Ce important este să stai lîngă Domnul, pentru ca „să trăieşti după îndemnurile Duhului, să umbli după lucrurile Duhului" şi să te poţi bucura, fără piedică, de părtăşia pe care vrea să ne facă s-o încercăm în fiecare zi.

Itai (2 Samuel 15.19-22)

Era uşor să te supui lui David împăratul; găseai în aceasta propriul interes. Dar cînd David trebuie să fugă din faţa lui Absalom, inimile se arată aşa cum sînt. Unii ca Ahitofel, îl părăsesc; alţii îi rămîn credincioşi. Un Hristos respins atrage devotamentul şi în aceste împrejurări se poate vedea dacă ai Săi îi sînt devotaţi. Mulţi rămîn la Ierusalim, dar Itai, deşi venit de puţin timp la David, nu vrea să rămînă. El e pus la încercare. A venit la el de la Gat pentru a se alătura împăratului lui Israel în slava şi în puterea sa, sau persoanei lui David, chiar dacă trebuie să împărtăşeşti cu el fuga în pustie?

Credinţa lui Itai străluceşte în răspunsul său: „Viu este Domnul şi viu este domnul meu, împăratul, că în locul unde va fi domnul meu împăratul, fie ca să moară, fie ca să trăiască, acolo va fi şi slujitorul tău". Ecou al hotărîrii inimii unei Rut sau a unei Rebeca - exemplu pentru cel care va răspunde dorinţei lui Isus: „Dacă îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sînt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu" (Ioan 12.26).

Itai îl va însoţi deci pe David, dar nu singur; el trece „cu toţi oamenii lui şi cu toţi copiii lui care erau cu el". Frumoasă încurajare pentru părinţi, să urmeze fără ezitare pe Domnul cu toată familia lor, amintindu-şi mereu că numai Domnul va putea lucra mîntuirea în copiii lor.

Huşai (2 Samuel 15.32-37; 17.6-16)

Nu toţi sîntem chemaţi la aceeaşi slujbă. Îtai trebuia să-1 urmeze pe David. Huşai, prietenul său, este chemat, la ordinul său expres, să-1 părăsească pentru a se duce la Ierusalim, cu riscul vieţii sale, să îndeplinească misiunea delicată care-i este încredinţată: să anuleze „sfatul lui Ahitofel". Huşai nu ezită; el arată ataşamentul său celui pe care-l iubeşte şi prin el, Dumnezeu răspunde rugăciunii împăratului (15.31; 17.14) şi permite biruinţa care va urma.

Ahimaaţ

Ahimaaţ este cel care aleargă, mesagerul. În 2 Samuel 17.17-21, el va merge să transmită recomandările lui Huşai către David; în capitolul 18.19-28, el vrea să fie primul care să aducă împăratului vestea biruinţei. În ciuda obstacolelor, în ciuda împotrivirii lui Ioab, „orice s-ar întîmpla, el vrea să alerge". „Nu ştiţi că cei care aleargă pe locul de întrecere, toţi aleargă, dar numai unul primeşte premiul? Tot aşa şi voi alergaţi ca să-l dobîndiţi" (1 Corinteni 9.24).

Barzilai (2 Samuel 17.27-29; 31-40; 1 împărati 2.7)

În comparaţie cu ceilalţi, Barzilai este un bătrîn. La optzeci de ani, ar fi putut socoti că şi-a isprăvit misiunea; dar cînd David, trecînd Iordanul, vine la Mahanain, satul său, Barzilai, cu toate bunurile sale, îl întreţine pe rege şi suita sa; înfometaţi şi obosiţi în deşert, se pare că lista a tot ce pune la dispoziţia împăratului şi a oamenilor săi nu are sfîrşit (17.28). Galateni 6.6 ne aminteşte că „cine primeşte învăţătură în Cuvînt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă"; şi pilda administratorului din Luca 16 subliniază responsabilitatea noastră de a folosi pentru Domnul bunurile materiale care-i aparţin şi pe care a putut să ni le încredinţeze pentru un timp; este vorba de „bogăţiile nedrepte", în administrarea cărora trebuie să fii credincios. Puţin lucru, fără îndoială, deoarece ele sînt numite „ceea ce este foarte puţin", dar credinciosie care ne face să vedem încredinţîndu-ni-se „adevăratele bogăţii", bunurile spirituale care sînt ale noastre, acelea pe care nimeni nu va putea niciodată să ni le răpească.

David ar vrea să-i dea o răsplată lui Barzilai, dar bătrînul nu-l poate urma la Iersalim; el primeşte sărutarea împăratului şi binecuvîntarea sa (2 Samuel 19.39); din contra, Chimham, fiul său - mai tîrziu chiar toţi fiii săi (1 împăraţi 2.7) - vor mînca la masa împărătească.

Vitejii lui David (2 Samuel 23.8-39)

David a ajuns la sfîrşitul vieţii sale. A rostit ultimele sale cuvinte; privirile sale se întorc înapoi la drumul parcurs cu cei care, pe drum, i-au fost credincioşi. Va face o listă a acestor „oameni viteji", în ziua judecăţii lui Hristos, totul va fi adus la lumină. Domnul îşi va aminti de tot ce va fi făcut pentru El; şi cu înţelepciunea Sa şi după măsura sfinţirii, El va da răsplată şi cununi, pentru slava Sa în ai Săi, găsind să laude în ei ceea ce harul Său va fi produs.

Printre oamenii viteji ai lui David, mai mulţi s-au devotat pentru poporul lui Dumnezeu. Prin ei, Domnul a făcut mari lucrări. „Cu David" ei luptaseră contra filistenilor; şi ca Şama, păstrează ceea ce trebuia să servească drept hrană poporului lui Dumnezeu.

Peste secole, cîţi creştini au luptat pentru Evanghelie şi pentru Cuvînt, hrana sufletelor noastre! Ce pierdere imensă am fi încercat dacă un număr de creştini, chemaţi de Domnul la această lucrare, nu ar fi luptat pentru a păstra textul Scripturilor şi a-l pune la îndemîna noastră, în limba noastră, cu toată înţelegerea şi claritatea!

Trei din cele treizeci de căpetenii dovedesc lui David afecţiunea lor foarte simplă, cînd, într-o zi de vară, el îşi exprimă dorinţa sa de a bea apă rece din fîntîna din Betleem. Faptă inutilă la prima vedere, acţiunea acestor trei oameni care forţează trecerea prin tabăra filistenilor pentru a aduce apă domnului lor. Dar ei voiseră să-i placă, să-i ofere ce dorea în acea zi. Mai tîrziu, Maria va sfărîma vasul său de parfum pentru a unge capul împăratului (Matei 26.7), picioarele Fiului lui Dumnezeu (Ioan 12.3); jertfă deplasată în ochii ucenicilor şi mai ales ai lui Iuda, dar jertfă preţioasă inimii Stăpînului, care va voi ca în orice loc se va vesti Evanghelia, să se vorbească despre ceea ce această femeie a făcut, spre amintirea ei. Aceşti trei viteji au făcut lucrul acesta.

David nu a vrut să se închidă lista oamenilor săi viteji fără a-l menţiona pe „Urie, Hetitul". El ar fi putut foarte bine să omită această menţionare care amintea tot trecutul său de ruşine şi pedeapsă; dar, condamnîndu-se pe el însuşi şi glorificînd harul care l-a iertat, el nu s-ar fi gîndit vreodată să şteargă acest nume din cartea în care era înregistrat.

Toţi aceşti oameni, credincioşi lui David în timpul respingerii sale, au împărtăşit slava sa. „Dacă cineva îmi slujeşte, Tatăl Meu îl va cinsti" (Ioan 12.26).