Despre scriitorii Noului Testament -

La ce le-a folosit credinţa pe care au predicat-o?

Să trecem la cărţile Noului Testament, care stau la baza creştinătăţii, cărţi atât de discutate şi de variat interpretate de bisericile oficiale şi cultele creştine şi să vedem, întâi de toate, cine sunt autorii lor, şi ce folos au avut ei din scrierea acestor cărţi şi din propagarea acestor învăţături, din vreme ce, trăind într-o societate dominată de ideea utilităţii şi oportunităţii fiecărui lucru şi a fiecărui efort depus, nu se poate să evităm acest subiect.

Întâi trebuie să observăm că autorii acestor cărţi nu au fost filosofi, nici nu s-au implicat direct în politică şi nu s-ar putea spune că s-au apucat să predice pentru că altceva nu ştiau să facă şi altfel nu ar fi avut din ce trăi.

Astfel, autorul evangheliei după Matei, pe numele lui ebraic Levi, înainte de a-L fi urmat pe Isus, fusese “vameş”, adică perceptor de taxe pentru stăpânirea romană. Sigur că era o meserie care nu îl făcea deloc popular pentru că trebuia să ia bani de la tot poporul şi acea categorie socială din care făcea parte era privită cu profund dispreţ de iudeii religioşi şi naţionalişti. Dar, oricum, era o meserie care îi asigura un trai îmbelşugat. Şi totuşi, când Isus i-a spus “urmează-Mă”, şi-a lăsat imediat biroul şi toate obligaţiile acelei slujbe şi L-a urmat. Am putea spune că aceasta este pentru că avea înaintea lui un om remarcabil, care avea darul să “vrăjească” oamenii şi să-i atragă după el (vom aborda acest subiect în capitolul următor), dar, dacă, să zicem că ar fi fost numai atât - pentru că în toate timpurile au fost oameni care au atras după ei mari mulţimi -, atunci cum se face că după moartea acelui om deosebit, el a continuat să urmeze învăţătura lui şi a scris această carte, în condiţiile în care acestea nu l-au făcut deloc să fie mai respectat şi, pe deasupra, acestea nu i-au putut deloc asigura un mod de trai cât-de-cât decent? Matei era cam ceea ce ar fi în zilele noastre un contabil, deci un om educat, în condiţiile în care în societatea din acele vremuri nu erau mulţi care să fie alfabetizaţi, deci ar fi putut să găsească o slujbă de felul celei pe care o avusese înainte, dar, în loc de aceasta, el a continuat să predice pe un om care a murit pe cruce – cea mai ruşinoasă moarte din acel timp - şi şi-a pus în mod conştient viaţa în joc ca “apostol” (adică trimis) al acelui om. Cum am putea să ne explicăm de ce Matei a dus o asemenea viaţă decât dând crezare la ceea ce a scris el, anume că Isus a înviat, este viu, şi, într-un timp viitor, va veni să stăpânească pe pământ?

Următorul evanghelist este Marcu. Despre el citim ceva în cartea Faptele apostolilor: era din Ierusalim, era rudă cu Barnaba – un iudeu înstărit care, după învierea lui Isus şi după cincizecime, a vândut un ogor şi a dat banii pentru folosul ucenicilor - şi, fără-ndoială, era un iudeu religios şi credincios, cu o poziţie socială destul de bună. Autorul cărţii Faptele apostolilor – evanghelistul Luca – ne spune despre el nişte lucruri care nu îl onorează prea mult, şi anume că, văzând ce greutăţi şi ce persecuţii i-au întâmpinat pe Pavel şi Barnaba, el i-a părăsit şi s-a întors la Ierusalim. Apoi, Luca ne relatează că, atunci când a fost să plece în cea de-a doua călătorie a lui, Pavel a avut o neînţelegere cu Barnaba pentru că Barnaba a dorit să-l ia cu el şi pe Marcu – iată ceva care din nou nu-l onorează deloc pe Marcu şi care face ca această scriere să nu semene deloc cu un basm în care eroii pozitivi fac întotdeauna numai lucruri bune şi fapte măreţe. Dar, după mai mulţi ani, apostolul Pavel, fiind în închisoare la Roma şi aşteptând să fie condamnat la moarte, i-a scris lui Timotei “ia-l pe Marcu. şi adu-l cu tine, pentru că îmi este folositor pentru slujbă” (v. 2 Tim. 4.6-12). Deci tocmai când viaţa lui era în cel mai mare pericol şi mulţi îl părăsiseră, Pavel a găsit că era bine să-l aibă alături de el pentru ca să-i slujească tocmai pe acela pe care cu ani în urmă nu a vrut să-l ia cu el pentru că îl părăsise în condiţii în care pericolul nu era atât de evident. Aceasta înseamnă că Marcu a avut un început slab şi şovăielnic, dar în timp a căpătat curaj. Şi ce anume ar fi putut să îl încurajeze într-atât, când toate îi erau împotrivă, dacă nu faptul că Isus este Hristos şi este viu?

Cel de-al treilea evanghelist, Luca, ştim că era medic, deci avea o meserie bine calificată, care îi putea asigura un trai decent. De ce s-ar fi complicat el cu predicarea unei credinţe atât de neobişnuite, când aceasta, fără doar şi poate, îl făcea să piardă pacienţi? Având în vedere că el a venit la credinţă după ce Isus fusese crucificat, nu poate fi vorba că a fost “vrăjit” de acel om extraordinar. Şi, parcă ar fi cam prea mult să spunem că un alt om ar putea fi atât de extraordinar încât să îl determine să predice pe cineva care a fost crucificat dacă acel om care a murit nu a şi înviat. Ce ar fi putut să îl determine să-şi schimbe viaţa decât faptul că Isus cel crucificat este chiar viu?

Despre evanghelistul Ioan ştim că era pescar şi el, împreună cu fratele lui, Iacov şi cu tatăl lor, Zebedei, aveau bărci. După standardele din acele zile erau nişte oameni destul de înstăriţi, care nu erau în situaţia de a-şi câştiga existenţa lucrând ca zilieri. Sigur că l-au urmat pe Isus pentru că era un om cu o putere de atracţie extraordinară şi că ei, ca mulţi alţii, sperau că este Mesia şi gândeau că îi va elibera pe iudei de sub stăpânirea romană şi va înfiinţa o împărăţie puternică, în care se aşteptau să aibă şi ei poziţii importante – “la dreapta şi la stânga” (v. Mat. 20.20-28). Dar, de ce oare nu s-au întors ei la vechiul lor mod de trai după ce acel om extraordinar a fost crucificat, dacă El nu ar fi şi înviat, potrivit cu ce mărturiseau ei?

Şi apostolul Petru împreună cu fratele lui, apostolul Andrei, au fost pescari. Şi ştim că Petru avea o casă, o barcă şi că avea şi o familie, deci tot ceea ce putea defini pe atunci o stare socială relativ bună şi o situaţie stabilă. Evangheliile ne relatează cum el era cel mai plin de elan dintre ucenicii lui Isus, dar şi că nu înţelegea ceea ce gândea Învăţătorul lui (v. Mat. 16.13-28). De asemenea ne relatează şi de angajamentul pe care şi le-a luat că-l va urma pe Isus până la moarte chiar dacă toţi s-ar lepăda de el şi de felul ruşinos în care l-a tăgăduit (v. Mat. 26.31-35, 26.47-56 şi 69-75). Atunci, dacă Petru nu a avut curajul să recunoască legătura pe care a avut-o cu un om în viaţă, care încă nu fusese condamnat, cum a găsit el apoi curajul să meargă la moarte pentru cel care a fost crucificat? Cum altfel decât dacă Acela este viu şi are putere? Evanghelia după Ioan ne relatează cum, după moartea lui Isus, Petru a încercat să-şi reia vechiul lui mod de viaţă, atât de familiar şi de paşnic, dar Isus cel înviat l-a chemat să-L urmeze (Ioan 21). Dacă acea întâlnire pe care o relatează evanghelia după Ioan nu ar fi avut loc, atunci ce anume l-ar fi putut determina pe Petru să nu se întoarcă la vechiul lui mod de viaţă, ci să urmeze o cale, care, după cum ştim l-a dus la moartea prin crucificare?

Alt exemplu remarcabil este Iacov, cel numit “fratele Domnului” (v. Mat. 13.55-56). El nu a fost printre cei 12 apostoli, nici în cercul mai larga al ucenicilor care L-au urmat pe Isus în timpul celor trei ani şi ceva ai manifestărilor Lui publice în viaţa pe pământ şi nu l-a aprobat în ceea ce făcea. Dar tocmai pe acesta îl găsim alături de apostoli în Faptele apostolilor în capitolul 15, având un cuvânt cu autoritate în mijlocul ucenicilor lui Isus de la Ierusalim, apoi el este şi autorul epistolei din Scriptură care îi poartă numele şi tot el este menţionat de apostolul Pavel în epistola către Galateni (Gal. 2.9) ca având autoritate. Cum se face că el a ajuns să îl predice pe cel pe care nu l-a înţeles în timpul vieţii şi de care ar fi fost cel mai normal să se disocieze complet ca de oaia neagră a familiei? Cum altfel s-ar putea explica aceasta dacă Isus nu este viu?

Şi evangheliile relatează cum toţi ucenicii se aşteptau ca Isus să instaureze împărăţia lui Israel şi ei să aibă poziţii importante în acea împărăţie, poziţii pentru care chiar ajunseseră să se certe (v. Luca 22.24). Cum se face că după moartea lui prin crucificare, care le-a spulberat toate speranţele – după cum ne spun şi evangheliile – ei nu s-au dus fiecare la ale lui, ci au mers să-L predice pe Isus, dacă nu doar prin faptul că El a înviat şi i-a trimis?

Şi, în final, să ne oprim la cel mai remarcabil scriitor al Noului Testament – apostolul Pavel. Pe numele lui Saul, din Tars, el era un iudeu din partida religioasă a fariseilor, cu multă influenţă la Ierusalim. Avea o poziţie socială pe care probabil că mulţi o invidiau şi, dacă nu era chiar bogat, cel puţin avea un trai îndestulător. Ca fariseu era normal ca şi el să lupte împotriva propagatorilor acelei credinţe noi şi deosebite, care le submina autoritatea. De ce oare ar fi făcut el acea întoarcere ca să devină cel mai mare propovăduitor al credinţei împotriva căreia luptase, când ştia foarte bine că prin aceasta îşi pierdea buna reputaţie în societate şi ajungea renegat de naţiunea lui? Singura explicaţie valabilă este aceea pe care o dă el însuşi: că, mergând pe drumul Damascului, a fost oprit de Isus, pe care L-a văzut ca om glorificat în cer. Pentru Hristos Isus a ieşit Saul din îngrădirile strâmte ale religiei iudaice, a lăsat la o parte orice pretenţii naţionaliste de superioritate ale iudeilor asupra celorlalte naţiuni şi a mers să predice la naţiunile pe care iudeii le dispreţuiau, ajungând astfel renegat de ei şi suferind pentru că naţiunea din care făcea el parte era cea mai împotrivitoare faţă de Isus.

Iată că, dacă astăzi sunt mulţi preoţi, pastori şi predicatori care trăiesc de pe urma credinţei pe care o vestesc, făcând “din evlavie o sursă de câştig”, cum spunea apostolul Pavel în epistola către Timotei (1 Tim. 5.5), în acele zile de început al creştinismului lucrurile stăteau cu totul altfel. Din punct de vedere pământesc putem recunoaşte că, pentru acei primi vestitori ai evangheliei, lucrurile erau aşa cum le prezenta apostolul Pavel corintenilor: “Dacă numai în viaţa aceasta avem speranţă în Hristos, suntem mai nenorociţi decât toţi oamenii” (1 Cor. 15.19). Deci ei aveau o perspectivă a unei vieţi viitoare alături de Isus, omul glorificat în cer, iar în ceea ce priveşte viaţa lor pe pământ ei se considerau datori să Îl predice pe Isus: “Pentru că, dacă vestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud; pentru că este pusă asupra mea o datorie; şi este vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia” (1 Cor. 9.16).