05 De la Sinai la Cades- Barnea

Ochi în pustie

În prima zi a lunii întîi a celui de-al doilea an de la ieşirea din Egipt, Cortul Întîlnirii era ridicat (Exod 40.1). Se petrec cîteva evenimente mai importante: consacrarea preoţilor, ofrandele căpeteniilor, Pastele. În ziua întîi a lunii a doua, Moise procedează la numărătoarea bărbaţilor „în stare să poarte armele" (Numeri 1.3). În sfîrşit, în ziua a 20-a a lunii a doua a acestui an, norul se ridică de deasupra Cortului Întîlnirii. Israeliţii părăsesc pustia Sinai, pentru prima oară, după ordinul de plecare pe care îl dăduse Domnul. Şase seminţii preced chivotul şi sanctuarul, iar celelalte 6 formează ariergarda.

Norul dirija orice mişcare a poporului (Numeri 9.15-23). Semnalul de plecare era dat de preoţi cu ajutorul trîmbiţelor (Numeri 10.1-8). Domnul prevăzuse totul, iar prezenţa Sa însoţea pe Israel. Atunci de ce va fi dorit Moise un ajutor omenesc în persoana lui Hobab? Madianitul cunoştea bine pustia şi locurile unde se putea tăbărî. Este adevărat că Moise este cel care insistă pe lîngă Hobab pentru a-l face părtaş la binele pe care Domnul avea să li-l ofere, pentru că de fapt Hobab n-avea să meargă în fruntea poporului pentru a descoperi un loc potrivit pentru aşezarea taberei, ci chivotul, părăsindu-şi locul său obişnuit din centrul adunării, va precede pe israeliţi „cale de trei zile" şi va căuta un loc de odihnă. Norul avea să aprobe deplasarea, manifestînd prezenţa divină, ca urmare a mijlocirii perseverente a lui Moise şi în ciuda lipsei de încredere pe care a dovedit-o recurgînd la Hobab.

La fel este și cu noi. În Ioan 10, Păstorul cel bun îşi scoate oile afară din staul şi merge înaintea lor. Ele vin după El pentru că îi cunosc glasul. Este o experienţă minunată, care se poate face la orice vîrstă, pentru că Domnul merge înaintea noastră. Se deschide o etapă necunoscută, vine un timp nou de studiu, un alt stagiu profesional Isus merge în frunte. Să învăţăm a ne încrede tot mai mult în El şi să aşteptăm ajutorul Lui. „Drumul de trei zile al chivotului" ne învaţă că nu trebuie să ne agităm, să ne precipităm sau să ne îngrijorăm de ceva, ci să ne continuăm liniştiţi călătoria, ţinînd seama de drumul trasat. Cine se încrede în Domnul şi „îl ia ca sprijin, nu se va grăbi să fugă" (Isaia 28.16). Ne putem însuşi şi noi promisiunea făcută psalmistului: „Eu te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie să mergi; te voi sfătui și voi avea ochiul îndreptat asupra ta" (Psalmul 32.8). Învăţătura aceasta se dobîndeşte prin cercetarea Scripturii şi se aplică practic prin comuniunea cu Domnul.

Greutatea acestui întreg popor

Cartea pustiei, Numeri, este şi cartea murmurelor. De atîtea ori israeliţii se plîng, se vaită, se tînguie! Numai în capitolul 11 citim că „poporul a cîrtit în gura mare împotriva Domnului" (versetul 1), că „poporul a strigat către Moise (versetul 2), că „adunăturii de oameni care se afla în mijlocul lui Israel i-a venit poftă" (versetul 4), că „şi copiii lui Israel au început să plîngă" (versetul 4) sau că „Moise a auzit pe popor plîngînd, fiecare în familia lui şi la uşa cortului" (versetul 10).

Ni-l putem uşor închipui pe Moise obosit de toate aceste valuri de nemulţumiri care curgeau mereu din inima poporului asupra conducătorului lor, cîrtiri şi nemulţumiri care au atras de atîtea ori judecata Domnului. Moise trebuia să ducă înaintea lui Dumnezeu plîngerea poporului, acelaşi neplăcut şi dureros: „De ce?" Acum el spune: „Ei plîng la mine ... Eu singur nu pot să port pe poporul acesta, căci este prea greu pentru mine" (Numeri 11.13-14).

În Exod 18, Ietro, socrul lui Moise, îl sfătuise pe acesta să aleagă nişte căpetenii peste 1000, peste 100, peste 50 şi peste 10, care să-1 ajute în rezolvarea problemelor israeliţilor. Oamenii aceştia urmau să judece poporul în aşa fel încît la Moise să ajungă numai chestiunile de mare importanţă. El urma să le ducă înaintea Domnului şi, pe de altă parte, să iniţieze poporul în legile şi rînduielile divine. Sfatul acesta, supus mai întîi aprobării lui Dumnezeu, a fost pus în aplicare (Exod 18.23) şi este amintit, se pare că nu în culori defavorabile, în Deuteronom 1.9-18. (Un corespondent pentru Noul Testament avem în 1 Corinteni 6.4).

În Numeri 11 nu este însă vorba de a face dreptate sau de a asculta cauzele contestaţiilor, ci de a purta povara răspunderii. Desigur că Dumnezeu putea să-i pună la dispoziţie servului Său resursele necesare spre a-şi îndeplini misiunea încredinţată, aceea de a conduce pe Israel în ţara făgăduinţei.

Astăzi trebuie recunoscut, în lumina Noului Testament, faptul că între copiii lui Dumnezeu nu este potrivit cu gîndul şi voia Sa ca unui singur om să-i revină întreaga sarcină a răspunderii sau a slujirii într-o adunare. Decizia din Fapte 15 nu a fost luată de un singur apostol, oricît de mare ar fi fost acesta, ci aşa au găsit cu cale „apostolii, prezbiterii şi fraţii" (versetul 22), adică toată adunarea. Mai este de observat că Pavel însusi avea numeroşi „tovarăşi de slujbă" (Filipeni 4.3; Coloseni 4.11 etc.) pe care îi trimitea într-un loc sau altul sau care îl însoţeau în călătoriile sale.

În special 1 Corinteni 12, Romani 12 şi Efeseni 4 ne arată că, în Trupul lui Hristos, fiecare mădular sau încheietură are slujba sa şi că toate funcţionează în armonie pentru binele întregului organism. însuşi Domnul Isus atribuie, prin Duhul Său, felurite daruri, începînd cu cele fundamentale, de păstori, învăţători, evanghelişti şi profeţi şi sfîrşind cu tot felul de fiancţiuni ce urmează a fi îndeplinite în Trup şi în lucrare. Nu au toti credincioşii aceeaşi calificare, dar toate mădularele trebuie să se îngrijească cu drag unele de altele. „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească după darul pe care l-a primit" (1 Petru 4.10).

Deşi nu era potrivit din partea lui Moise să se plîngă astfel, Domnul exprimă un gest de bunăvoinţă, alăturîndu-i slujitorului Său pe cei 70 de bătrîni cu ajutorul cărora să poată purta poverile poporului. În orice caz, Moise n-a luat lucrul acesta în nume de rău.

Dimpotrivă, cînd Iosua a vrut să-i împiedice pe Eldad şi Medad să prorocească în tabără, Moise a spus: „Eşti gelos pentru mine? Să dea Domnul ca tot poporul să fie alcătuit din profeţi şi Domnul să-Şi pună Duhul Lui peste ei!" (Numeri 11.29). El nu voia nicidecum să fie singurul canal prin care să lucreze Duhul lui Dumnezeu.

„Ochiul nu poate zice mîinii: „N-am trebuinţă de voi" (1 Corinteni 12.21). Fiecare a primit din partea Domnului o slujbă şi nimeni nu poate să-şi încredinţeze talantul său altuia, nici să desconsidere darul cuiva sau, cu atît mai puţin, să încerce să-1 imite pe altul; dar toţi sîntem chemaţi să depindem de Domnul, să ajutăm la lucru şi să ne ostenim (1 Corinteni 16.16), conlucrînd în supunere şi stimă reciprocă (Filipeni 2.4; Romani 12.3). Nu este vorba de o cooperare asemănătoare celei existente în sînul organizaţiilor omeneşti, ci de o rînduială în cadrul stabilit de exempiu în 2 Timotei 2.19-26, o cooperare într-un organism viu, în care fiecare mădular îşi păstrează locul şi funcţia pe care i le-a trasat Stăpînul (Efeseni 4.16).

Amara decepţie de la Cades-Barnea

De la Horeb pînă la Cades-Barnea, pe drumul care duce la muntele Seir, este o depărtare do 11 zile (Deuteronom 1.2). Numai cîteva zile ar fi fost deci suficiente pentru a fi ajuns la hotarele ţării Canaanului şi totuşi, la mai bine de 38 de ani după plecarea de la Sinai, regăsim poporul la Cades (Numeri 20.1). Progresele spirituale ale unor credincioşi pot fi rapide, dar adesea ani întregi sînt pierduţi datorită lipsei de credinţă, de veghere sau de dragoste pentru Dumnezeu.

Punct de plecare pentru cucerirea Canaanului, Cades-Barnea se găsea la hotarul acesteia. Moise relatează în Deuteronom 1 că, după ce au traversat acea pustie mare şi înfricoşată, israeliţii nu aveau decît să pună mîna cu îndrăzneală pe pămîntul făgăduit. „Şi eu v-am zis: „Aţi ajuns la muntele amoriţilor pe care ni-1 dă Domnul, Dumnezeul nostru. Iată că Domnul, Dumnezeul tău, îţi pune înainte ţara; suie-te, ia-o în stăpînire, cum ţi-a spus Domnul Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme şi nu te înspăimînta" (Deuteronom 1.20-21). Din aceste cuvinte rezultă clar acel sentiment de uşurare pe care l-a resimţit Moise cînd s-a văzut, după atîţia ani de încercări şi greutăţi, la frontiera Canaanului. Mai sînt de făcut cîteva eforturi şi, prin bunătatea Domnului, el va putea, în curînd, să lase jos povara şi. să se bucure de odihna mult dorită. Dar de ce avea să fie altfel?

Poporul comite o mare greşeală, trimiţînd iscoade pentru a cerceta ţara Canaanului (Deuteronom 1.22). Oare nu erau suficiente asigurările Domnului cu privire la ţara în care „curge lapte şi miere"? Sau uitaseră israeliţii promisiunea că însuşi Dumnezeu va merge cu ei şi-i va ajuta s-o cucerească? Nu, ei doresc ca nişte oameni să cerceteze ţara şi să culeagă informaţii cu privire la ea. Din Numeri 13 aflăm că, deoarece poporul doreşte cu orice preţ să trimită iscoade, Domnul nu Se opune şi îi face cunoscut lui Moise lucrul acesta. Astfel El pune la încercare credinţa copiilor lui Israel, spre a se dovedi în ce măsură sînt ei dispuşi să se încreadă în Dumnezeul lor.

A doua greşeală a fost aceea de a accepta raportul căpeteniilor. Acestea constată că, într-adevăr, Canaanul corespunde făgăduinţelor lui Dumnezeu: „Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat este o ţară în care curge lapte şi miere şi iată-i roadele!", dar se grăbesc să adauge: „Poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic; cetăţile sînt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac" (Numeri 13.27-29). Descrierea ţării în asemenea culori i-a descurajat complet pe copiii lui Israel. însă Caleb protestează energic: „Să ne suim şi să punem mîna pe ţară, căci vom fi biruitori!" A doua zi, Iosua i se alătură şi insistă: „Ei nu mai au nici un sprijin. Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei" (11.9).

Ce va face acum Israel? Va asculta de cei 10 bărbaţi care le-au tăiat elanul sau vor lua pe cuvînt pe cei doi oameni ai credinţei care se bizuie pe Dumnezeul care asigură victoria? Să ne cercetăm care este atitudinea noastră cu privire la ţara promisă în noul legămînt: oare o recomandăm călduros şi altora sau muiem inima celor ce se arată hotărîţi să calce pe urmele Domnului? Critici, vorbe rele, acuzaţii nedrepte la adresa vestitorilor Evangheliei, delăsarea în frecventarea adunării și atîtea alte insinuări nu sînt ele tot, atîtea elemente care descurajează pe fraţii noştri în a cuceri binecuvântările spirituale ce ne-au fost puse în faţă de Dumnezeu? Să ne străduim a urma pilda lui Iosua şi Caleb, care s-au bizuit pe Dumnezeu pentru a lua în stăpînire cele promise, îndemnînd şi pe alţii să procedeze la fel.

Din nefericire, copiii lui Israel ascultă de cele 10 iscoade. Toată noaptea ţipă, murmură, cîrtesc şi plănuiesc să-1 alunge pe Moise şi să-şi aleagă un alt conducător spre a se întoarce în Egipt, Iosua şi Caleb urmînd să fie ucişi cu pietre. Ce moment critic şi ce grea ispită pentru Moise! Pare că se afla acum în faţa celei mai mari dificultăti cu care s-a confruntat în decursul vieţii sale. De cîte ori a suferit el şi a mijlocit pentru poporul acesta, ajungînd pînă acolo de a se da pe sine ca preţ de răscumpărare în locul lor, dacă Domnul ar fi voit să accepte ispăşirea făcută de Moise. Cu credincioşie şi îndelungă răbdare a călăuzit pe copiii lui Israel pînă la hotarele ţării promise! Şi acum, drept răsplată, ei se leapădă de dînsul şi vor să se întoarcă în Egipt! Moise cade cu faţa la pămînt înaintea întregii adunări; inima este adînc îndurerată şi are impresia că poporul Domnului, în starea lui actuală, nu va intra în odihna Canaanului.

Dumnezeu îşi pune slujitorul la încercare, propunîndu-i două lucruri: poporul încăpăţînat şi răzvrătit să fie nimicit, iar casa lui Moise să devină un neam puternic care să-i ia locul. Dar bărbatul acesta valoros are un suflet prea mare ca să accepte să intre singur în ţară, cu preţul sacrificării fraţilor săi şi a gloriei lui Dumnezeu (Numeri 14.13-16). El imploră din nou îndurarea Domnului, spunînd: „Iartă, dar, fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt pînă aici!" Şi Dumnezeu spune: „Iert, cum ai cerut" (versetul 20). însă Moise va trebui să se supună disciplinei aplicate de Dumnezeu lui Israel ca urmare a necredinţei sale.

Toată generaţia ieşită din Egipt va pieri în pustie. Vrednicul slujitor al lui Dumnezeu primeşte mai bucuros 38 de ani de suferinţe alături de popor, decît să-i vadă nimiciţi pe copiii lui Israel, iar pe el cruţat şi ridicat pe o treaptă foarte înaltă. Omul lui Dumnezeu se alătură fraţilor săi şi se apleacă sub aceeaşi osîndă ce li se cuvenea lor, măcar că el nu se făcuse părtaş, în vreun fel, păcatelor lor. Moise va trebui să vadă, unul după altul, trupurile moarte ale tovarăşilor săi de exod, căzute pe meleagurile înfricoşate ale singurătăţilor pustiei. După părerea sa, 4 supravieţuitori: Moise, Aaron, Iosua şi Caleb ar fi urmat să intre în Canaan, după 38 de ani, cu totul sleiţi de puteri. Chiar și atunci cînd mai mulţi israeliti se revoltă și se încăpăţînează să urce cu propriile lor forţe pe vîrful muntelui, Moise se supuse disciplinei divine şi rămîne în tabără. Aminteşte mai tîrziu, cu o melancolie profundă, „ne-am întors şi am plecat în pustie pe drumul care duce la Marea Roşie, cum îmi poruncise Domnul, şi am ocolit multă vreme muntele Seir" (Deuteronom 2.1).

Raportînd la noul legămînt, oare nu la fel stau lucrurile și în zilele noastre? Nu este cazul adesea să ne smerim şi noi sub mîna cea tare a lui Dumnezeu, cînd El îşi disciplinează poporul, chiar dacă noi personal nu am participat direct la greşeala care a atras pedeapsa divină?