04 Sinai. Moise - mijlocitorul

Primirea Legii

În a treia lună de la ieşirea lor din Egipt, copiii lui Israel ajung în pustia Sinai. Dumnezeu le transmite prin robul Său aceste cuvinte minunate: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine" (Exod 19.4). Mulţimea ieşită din Gosen trebuia acum să primească instrucţiunile Domnului pentru a deveni „o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt" (versetul 6), cu legi divine, cu un anumit fel de închinare, cu o cîrmuire centrală şi cu o armată disciplinată.

Primul an al Exodului se deschide cu Pastele şi experienţele de la Marea Roşie, continuînd cu îngrijirea din pustie: mana, apa din stîncă, înfrîngerea lui Amalec şi primirea legilor şi poruncilor pe Sinai. Evenimentele petrecute cu israeliţii în acest prim an de la ieşirea din Egipt corespund, ca probleme ale vieţii individuale pentru creştin, cu iertarea păcatelor, răscumpărarea, hrana spirituală şi începutul umblării cu Dumnezeu.

Cel de-al doilea an este marcat de facerea Cortului întîlnirii, consacrarea preoţilor, ofrandele căpeteniilor, instituirea slujbelor, porunci privitoare la tăbărîre şi plecare. Toate acestea ţin de viaţa colectivă. Credinciosul nu a fost răscumpărat ca să trăiască şi să umble singur: el este făcut pentru părtăşia cu fraţii săi. Hristos a murit ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.

Încă în cursul celui de-al doilea an după ieşirea din Egipt, copiii lui Israel ar fi putut porni cucerirea Canaanului, dacă nu ar fi dovedit lipsă de credinţă la Cades-Barnea, ca urmare a informaţiilor prezentate de iscoade. Cei 38 de ani petrecuţi în pustie nu au fost nicidecum necesari în această privinţă; scopul urmărit de Domnul a fost ca israelitii să înveţe să se cunoască pe ei înşişi şi pe Dumnezeu (Deuteronom 8.2-3).

Aflat în prezenţa măreţiei şi sfinţeniei divine, poporul tremură (Exod 19.16). Priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare, încît Moise a zis: „Sînt îngrozit şi tremur!" (Evrei 12.21). Dumnezeu rosteşte cele 10 porunci care stau la baza legii morale; înspăimîntat, poporul stă departe de munte, iar la un moment dat îi spun lui Moise: „Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta, dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim" (Exod 20.19). Adunarea lui Israel rămîne la distanţă, iar Moise se apropie de norul în care era Dumnezeu.

Cu un alt prilej, 70 dintre bătrînii lui Israel împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu îl însoţesc pe munte, însă numai Moise se apropie de Domnul; ei nu merg mai departe. Cît despre popor, acesta nu are voie nici să se atingă de munte, cu atît mai puţin să se urce pe el. Bătrînii au reţinut din viziunea Dumnezeului lui Israel că „sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui" (Exod 24.10). Moise ajunge pe munte pentru a asculta comunicările divine. El petrece 6 zile pe Sinai în compania lui Iosua, iar în a 7-a zi pătrunde singur în nor şi rămîne în prezenţa lui Dumnezeu 40 de zile şi 40 de nopţi. Primeşte cele două table ale mărturiei, poruncile și instrucţiunile referitoare la Cortul întîlnirii. În trei rînduri, cînd Moise transmite poporului cuvintele lui Dumnezeu, israeliţii se angajează să facă tot ce a spus Dumnezeu (Exod 19.8; 24.3,7). În realitate însă ei nu puteau să împlinească cerinţele Legii, pentru că „dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr neprihănirea ar veni prin Lege" (Galateni 3.21). Făcînd această făgăduinţă pripită, poporul nu cunoştea pe Dumnezeu cu adevărat şi nu se cunoştea nici pe sine. Atunci va gîndi cineva la ce mai este bună Legea? Răspunsul este dat de apostolul Pavel în epistola către Romani (7.7) şi Galateni: prin Lege vine cunoştinţa păcatului.

Un copil promite foarte repede că va fi cuminte şi că va asculta mereu de părinţi, dar Dumnezeu permite apariţia unor situaţii în care tînărul să constate că a greşit şi astfel să aibă mustrări de conştiinţă. Poate fi oare vorba de o adevărată întoarcere la Dumnezeu fără o convingere vie, fără o profundă încredinţare de păcat? Numai cine îşi va da seama de sfinţenia lui Dumnezeu şi de propria sa păcătoşenie va fi conştient că este pierdut şi că are trebuinţă de mîntuire. Cînd tînărul Isaia intră în Templul Domnului (Isaia 6) şi-L vede pe Dumnezeu în toată slava Lui, el strigă: „Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate şi am văzut pe împăratul, cu ochii mei pe Domnul oştirilor" (Isaia 6.5). Petru L-a luat pe Isus în corabie, sensibil la onoarea care i s-a acordat, însă după ce a depărtat-o la adînc şi a constatat ce pescuire minunată a făcut, s-a aruncat la genunchii lui Isus, zicînd: „Doamne, pleacă de la mine, căci sînt un om păcătos!" (Luca 5.8).

Pune-ţi în faţă cele zece porunci şi cercetează-te cu toată sinceritatea, dacă le-ai împlinit una după alta. Nu-i suficient să nu fi furat, numai intentia de a face lucrul acesta este o încălcare a poruncii a zecea. Care tînăr ar putea spune că dorinţa despre care vorbeşte Matei 5.28 nu s-a trezit niciodată în fiinţa lui? Să fie oare mulţi băieţi care n-au spus cel puţin o dată fratelui sau prietenului lor: „Nebunule" (Matei 5.22)? Unul dintre tinerii noştri prieteni, străpuns de Cuvîntul Domnului, a constatat că, adresîndu-se fratelui său de mai multe ori în felul acesta, era pasibil de pierzare veşnică. Ce trebuie să-i spunem? Că nu este atît de grav ce a făcut el, deoarece a fost nervos cînd s-a exprimat în felul acesta, şi că vinovat este fratele său, care i-a dat ocazia să-şi iasă din fire? O, nu, ci Sfînta Scriptură arată că lucrul acesta este foarte grav; Domnul Isus condamnă faptul de a se mînia cineva pe fratele său. La cuvintele acestea, tînărul s-a înfiorat, a început să tremure, dar ce minunat a fost să-i poată fi pusă în faţă lucrarea Domnului Isus care a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, primind osînda pe care o meritam noi! „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcîndu-Se blestem pentru noi ..." (Galateni 3.13).

Viţelul de aur

Făcînd viţelul de aur, Aaron şi poporul Israel nu voiau propriu-zis să părăsească pe Domnul. Faptele lor însă constituie o încălcare a poruncii a doua, care spune: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sînt în ceruri sau jos pe pămînt, sau în apele mai de jos ca pămîntul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti" (Exod 20.4-5). Mintea omului tinde întotdeauna să dea spiritualului o formă materială. El simte nevoia unei înfăţişări vizibile, a unui obiect pe care să poată să-l adore, să i se închine. Exod 32.5 spune: „Cînd a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui şi a strigat: „Mîine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!" îl vedem astfel pe Dumnezeul cel viu și veşnic coborît la nivelul dumnezeilor Egiptului: „Iată dumnezeul tău!"

Idolatria degradează fiinţa omenească şi o conduce la dezordine, la orgii şi la libertinaj. Pentru a ne convinge de acest adevăr, este suficient să citim capitolul 1 din Epistola către Romani. Cel mai grozav lucru pe care îl poate face un om este să amestece Numele Domnului cu idolatria.

În această situatie, Dumnezeu îi face cunoscut lui Moise pe munte ce s-a întîmplat în tabăra lui Israel (Exod 32.7-10). Moise, împotriva căruia poporul murmurase de atîtea ori pînă acum, avea ocazia să se răzbune şi încă într-un mod onorabil, acceptînd propunerea divină, de a-i nimici pe copiii lui Israel. Dar legislatorul are prea adînc săpate în inima sa interesele lui Dumnezeu pentru ca să procedeze astfel. El mijloceşte pentru poporul decăzut şi se roagă stăruitor Domnului, invocînd două argumente hotărîtoare pentru cruţarea sa: întîi că egiptenii îşi vor bate joc de Dumnezeul lui Israel şi-L vor socoti incapabil de a duce poporul în ţara făgăduinţei, dacă acesta va fi şters de pe faţa pămîntului, iar pe de altă parte că Domnul a făcut promisiuni măreţe patriarhilor, cum că le va da în stăpînire ţara Canaanului, iar acum acestea rămîneau neîmplinite.

Mijlocind pentru fraţii noştri de credinţă, şi noi putem folosi aceste motive. Să pomenim credincioşia Domnului, promisiunile Sale, dreptatea Sa în Hristos („El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire" 1 Ioan 1.9), iar pe de altă parte să ne gîndim la mărturia pe care creştinii trebuie s-o dea în faţa lumii: „Dacă vede cineva pe fratele său săvîrşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa pentru cei care n-au săvîrşit un păcat care duce la moarte" (1 Ioan 5.16).

Cînd Moise vede viţelul de aur şi pe popor jucînd (Exod 32.19), se aprinde de mînie, o mînie dreaptă, după voia lui Dumnezeu, nicidecum explozia unor sentimente fireşti. Sparge tablele Legii, care nici nu fusese bine promulgată, ia viţelul, îl preface în cenuşă şi, amestecîndu-1 cu apă, le-o dă copiilor lui Israel s-o bea. Semnificaţia acestui gest este ca ei să simtă gravitatea păcatului lor şi să înţeleagă durerea cu care Dumnezeu priveşte nelegiuirea. Trasează leviţilor misiunea de a-i extermina pe toţi aceia care s-au dedat, în mod vădir, idolatriei, chiar dacă aceştia ar fi fost fraţii, prietenii sau tovarăşii lor de slujbă. Trei mii de oameni au căzut loviţi astfel, în contrast cu cele trei mii de suflete care au aflat mîntuirea în prima zi a vestirii Evangheliei harului (Fapte 2).

A doua zi, lucrurile revin la normal. Peste tot domneşte calmul. Ce va spune acum Moise? Oare va zice el: „ieri m-am mîhnit şi m-am mîniat, dar răul nu era atît de grav pe cît se părea"? Dimpotrivă, ci cu o mare povară pe inimă, el afirmă: „voi aţi săvîrşit un mare păcat". A meditat adînc şi s-a decis să meargă înaintea Domnului ca să mijlocească pentru copiii lui Israel: „Aţi făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul: poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru" (Exod 32.30). În faţa Domnului, cu inima sfîşiată de durere, Moise recunoaşte că poporul a comis o faptă deosebit de gravă, apoi adaugă: „Şi acum, dacă ierţi păcatul ... " încît, fără să-şi poată termina fraza, pentru că ştia bine că Dumnezeu nu poate ierta păcatul fără să aibă loc ispăşirea, după o scurtă pauză, adaugă: „Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!" În felul acesta, el se oferă pe sine în schimbul poporului, fără să ştie un lucru pe care psalmistul avea să-1 descopere mai tîrziu: „Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării" (Psalmul 49.7). Cu toate acestea, Dumnezeu iartă păcatul, El nu poate accepta ca Moise să suporte consecinţele şi să plătească pentru popor şi spune: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea!" (Exod 32.33). Şi dacă trece cu vederea păcatul copiilor lui Israel, o face din pricina Aceluia care vrea să vină şi să Se aducă jertfă pe Sine însuşi. El va fi acel sacrificiu care-I permite lui Dumnezeu să rămînă drept şi, în acelaşi timp, să-1 îndreptăţească pe cel ce crede în Isus (Romani 3.24-26). „Păcatele dinainte", comise de Israel în tot cursul Vechiului Testament, au putut fi „trecute cu vederea", fără a suferi temelia desăvîrşitei dreptăţi. Acest lucru a fost posibil datorită jertfei unice şi perfecte ce avea să fie adusă „la plinirea vremurilor". Dumnezeu rămîne credincios făgăduinţelor Sale şi drept (Exod 33.1), acordînd poporului iertarea. Gloria Sa nu va suferi nici o atingere din partea egiptenilor, însă va avea de suferit guvernarea copiilor lui Israel, pentru că Domnul Se va retrage din mijlocul lor (Exod 33.3).

Cortul Întîlnirii

Ca urmare a păcatului poporului, Dumnezeu Se depărtează şi trimite un înger care să meargă înaintea sa (Exod 33.2-3). Copiii lui Israel aud aceste dureroase cuvinte, îşi aruncă podoabele şi se întristează adînc. Ce era de făcut într-o asemenea situaţie? Neorînduiala îşi făcuse apariţia, prezenţa lui Dumnezeu se retrăsese. Totuşi, Moise avea să primească instrucţiuni privitoare la construirea Cortului, locaşul Domnului în jurul căruia avea să tăbărască seminţiile lui Israel. Dar el îsi dă bine seama că acum lucrul acesta nu mai era cu putinţă, datorită dezordinii în care se afla poporul. În cazul acesta vor trebui oare privaţi de prezenţa divină, împreună cu cei răzvrătiţi, şi cei ce se tem de Domnul? Hotărît că nu. Moise ia atunci un cort si-l întinde afară din tabără, pentru el, la o anumită depărtare de Cortul Întîlnirii. Toţi cei ce căutau pe Domnul cu tot dinadinsul ieşeau la Cortul Întîlnirii, care era afară din tabără (Exod 33.7). Cînd se ducea Moise însuşi la Cort, tot poporul se scula în picioare. Fiecare stătea la uşa cortului său şi urmărea cu ochii pe Moise pînă intra el în Cort. Existau astfel două categorii de persoane: unele care căutau pe Domnul şi ieşeau afară din tabără și altele care priveau de departe, stînd la uşa cortului lor.

O învătătură asemănătoare avem în Evrei 13.13, unde ni se spune: „Să ieşim, dar, afară din tabără la El și să suferim ocara Lui". Creştinătatea zilelor noastre se aseamănă în multe privinţe cu tabăra lui Israel, ca urmare a tuturor amestecurilor cu lumea care a invadat-o. Asa că și noi trebuie să ieşim afară din tabără şi, realizînd cele spuse în 2 Timotei 2.19-22, să ne strîngem în Numele Domnului Isus, bizuiţi pe promisiunea Sa: „Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18.20). Ca şi altădată, nici acum nu vor face lucrul acesta toţi. Numai o „rămăşiţă" se va lipi cu toată inima de Domnul, dar aceasta poate conta, desigur, pe făgăduinţa prezenţei Sale.

Cînd Moise intra în cort, stîlpul de nor se pogora și se aşeza la usa cortului și Domnul vorbea cu Moise. Astfel tot poporul putea să-şi dea seama că prezenţa lui Dumnezeu se manifesta acolo şi nu în mijlocul taberei. Slujitor credincios lui Dumnezeu, Moise are parte de o părtăşie cu Domnul, necunoscută pînă atunci, pentru că Domnul vorbeşte cu el „faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui".

Moise mijloceşte acum pe un principiu nou, al harului. Conştient că a căpătat trecere înaintea Domnului, el roagă pe Dumnezeu să-Şi întindă această îndurare peste întreg poporul. Răspunsul primit este minunat: „Voi merge Eu însumi cu tine şi îţi voi da odihnă!" Dar Moise, ca unul care a căpătat har în ochii Domnului, insistă ca El să meargă nu numai cu slujitorul Său, ci şi cu poporul Său. În cele din urmă, Dumnezeu Se lasă înduplecat şi spune: „Voi face şi ceea ce-mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume!" (Exod 33.17).

VIZIUNEA HARULUI

Încălzit profund de această intimitate cu Dumnezeul său, Moise îşi exprimă dorinţa puternică de a vedea gloria Feţei Sale. însă nu era încă momentul potrivit ca lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu să strălucească pe faţa lui Hristos (2 Corinteni 4.6). Domnul spune: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!" (Exod 33.20). însă dacă gloria nu poate fi încă revelată, i se acordă o minunată favoare: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea (în textul francez: bunătatea) Mea" (Exod 33.19).

Aşezat în crăpătura stîncii, singur în locul prezenţei divine, Moise are o nouă revelaţie a lui Dumnezeu, o măreaţă continuare a ceea ce începuse mai demult: în rugul aprins, el cunoaşte pe Domnul ca pe Acela care nu Se schimbă: „Eu sînt Cel ce sînt"; în Egipt, Dumnezeu i Se descopere ca „Dumnezeul legămîntului"; la Mara i se spune: „Eu sînt Domnul care te vindecă"; la Sinai primeşte Legea din partea Dumnezeului celui drept şi sfînt, dar în crăpătura stîncii, Moise ia contact cu însăşi natura Celui ce este dragoste: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea pînă în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam!" (Exod 34.6-7).

Privind şi spre viaţa altora, vedem cum înăuntrul Templului, în ascuns, tînărul Isaia ia cunoştinţă de harul care îi înlătură nelegiuirea şi-i ispăşeşte păcatul; în viziunea de la Horeb, Ilie ascultă vocea dulce şi subtilă, glasul bînd şi subţire care îi atinge inima; în Templul din Ierusalim, Pavel vede pe Cel ce avea să-l trimită departe la neamuri; în lumina şi răcoarea dimineţii învierii, singură în grădina lui Iosif din Arimateea, Maria Magdalena se găsea la picioarele Domnului ei înviat.

Se înţelege că, pogorîndu-se de pe muntele pe care s-a întîlnit cu Dumnezeu, Moise nu mai este acelaşi. În mîinile lui se află noile table ale Legii. Ele nu vor mai fi sparte, ci aşezate în chivot, simbol al Domnului Hristos. El nu mai vine să pedepsească pe vinovaţi şi să semene groaza şi teroarea în tabără, ci acum faţa lui este strălucitoare, reflectînd bunătatea şi îndurarea pe care le-a cunoscut. El a vorbit cu Dumnezeu. Aaron şi poporul, înfricoşaţi la început, se apropie de el, dar el îşi pune o măhramă pe faţă, ca dovadă că nu sosise încă timpul cînd gloria harului să poată fi pe deplin revelată. Pe inimile evreilor, măhrama se mai află și în zilele noastre. La timpul potrivit, „Dumnezeu a făcut să strălucească lumina cunoştinţei slavei Sale pe faţa lui Hristos. Noi toţi care îl cunoaştem pe Domnul Isus putem vedea cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, fiind schimbaţi în acest chip divin, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Corinteni3.18). Este demn de remarcat un amănunt în acest verset: „Noi toţi ... fiind schimbaţi". Astfel, acesta nu este privilegiul unui bărbat aparte, cum era Moise, nici al unui servitor eminent. O asemenea viziune minunată este rezervată tuturor credincioşilor. Pentru ei, măhrama este dată la o parte. Numai să ne facem timp şi să avem ochii deschişi pentru a contempla gloria Domnului.