Cele dintâi prigoniri

Biserica era în creştere în Ierusalim. Mulţi au crezut în Domnul Isus şi au fost mântuiţi. Acesta era însă un lucru pe care Satan, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor, nu putea să-l sufere; şi pentru a i se împotrivi, a ridicat împotriva apostolilor ura fruntaşilor poporului iudeu. Domnul Isus, înainte de a părăsi pe ucenicii Săi, îi înştiinţase că, precum a fost El urât şi prigonit în lume, aşa vor fi şi ei din pricina numelui Său (Ioan 15.18-20). Căpitanul templului, preoţii şi saducheii au venit pe neaşteptate, în timp ce Petru şi Ioan vorbeau poporului, şi i-au aruncat în temniţă. Din ce pricină? Ce rău făcuseră? Nici un rău; însă apostolii vesteau în Domnul Isus învierea din morţi; iar saducheii ziceau că nu există înviere. Aceştia erau oameni, cum sunt atâţia şi în zilele noastre, care spun că odată cu această viaţă s-a sfârşit totul şi că astfel omul nu e ceva mai mult decât animalele care pier. Dumnezeu Se serveşte însă chiar de orbirea căpeteniilor poporului, pentru ca apostolii să poată să dea o frumoasă mărturie despre Domnul Isus înaintea lor. După ce i-a păzit toată noaptea în închisoare, mai marii bătrânilor, cărturarii, mai marii preoţilor, s-au adunat şi au adus pe Petru şi pe Ioan în mijlocul lor. Ce adunare impunătoare! Înfăţişându-se înaintea acestei adunări, nu era firesc lucru să se înfricoşeze? Şi totuşi, Petru şi Ioan, pescari, oameni de rând şi fără carte, tremurau cumva de frică? Nu. Îndrăznesc ei să deschidă gura? Negreşit. Ei nu se tem de nimic, căci Domnul, pentru care suferă, este cu ei, prin Duhul Său; şi, fiind cu Domnul Isus, n-au frică înaintea nici unui vrăjmaş. Petru şi Ioan îşi aduc aminte de vorbele scumpului lor învăţător: „Când vă vor duce înaintea sinagogilor, înaintea căpeteniilor şi înaintea autorităţilor, să nu vă îngrijoraţi cum veţi răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi, căci Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să vorbiţi. Vă voi da o gură şi o înţelepciune căreia nu-i vor putea răspunde nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri" (Luca 12.11 şi 12; 21.15).

Petru şi Ioan au pus la încercare credincioşia Domnului. Au fost întrebaţi în numele cui au vindecat pe olog; şi Petru, plin de Duh Sfânt şi de îndrăzneală, le-a răspuns că în numele lui Isus din Nazaret, pe care ei, mai marii poporului, îl răstigniseră, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. După cum se vede, Petru stăruieşte asupra învierii Domnului Isus şi aceasta, din pricină că ea este dovada mântuirii noastre şi recunoaşterea vădită din partea lui Dumnezeu că Isus este Fiul Său. Petru mai adaugă că Domnul Isus este temelia mântuirii şi că numele Său este singurul nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi (Faptele Apostolilor 4.12). Îndrăzneala sfântă pe care au arătat-o Petru şi Ioan a izbit mult sinedriul, adică adunarea mai marilor poporului. Ei ştiau că cei doi apostoli erau oameni necărturari şi de rând; cum puteau ei însă să răspundă aşa? Petru si Ioan învăţaseră la şcoala adevăratei înţelepciuni, cu un învăţător dumnezeiesc: fuseseră cu Domnul Isus. Şi sinedriul a fost silit să recunoască acest lucru.

Astfel, mai marii poporului au fost nevoiţi să dea cinste numelui Domnului Isus, cu toate că îl urau. Pe de altă parte, omul vindecat se afla în faţa lor, aşa că nu puteau să tăgăduiască minunea. Nimic nu mişca însă inima lor rea şi împietrită. Cu ameninţări ei au oprit pe apostoli să mai vorbească în numele Domnului Isus. Puteau Petru şi Ioan să-i asculte? Să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu? Negreşit că nu. Domnul îi trimisese să predice în numele Său şi ei nu puteau decât să asculte de Domnul. De aceea ei au răspuns astfel: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 4.19).

După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la fraţii lor, adică la ceilalţi ucenici, şi le-au povestit tot ce le spuseseră preoţii cei mai de seamă şi bătrânii. Ce au făcut atunci aceşti creştini smeriţi? Au fost surprinşi de teamă? Au hotărât ei să fie mai cu atenţie pe viitor şi să nu mai vorbească aşa pe faţă? Nu; ei ştiau bine că în ei n-aveau nici o tărie, dar ştiau că erau puşi să facă lucrarea lui Dumnezeu. De aceea, toţi împreună şi-au ridicat glasul către Dumnezeu şi au adus totul înaintea Lui. Ei au cerut să le dea îndrăzneală, ca să ducă mai departe Cuvântul Lui şi L-au rugat să arate, prin minuni, puterea numelui Domnului Isus.

Dumnezeu răspunde totdeauna rugăciunilor noastre când le facem cu credinţă şi întăreşte totdeauna inima celor ce se încred în El. După ce şi-au terminat rugăciunea, toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Multe minuni se făceau prin mâinile apostolilor: din toate părţile li se aduceau bolnavi şi oameni stăpâniţi de duhuri rele, şi toţi erau vindecaţi. Dar ceea ce era mai de preţ era faptul că un mare număr de suflete au crezut în Evanghelie şi au fost adăugate Bisericii, aşa încât clădirea lui Dumnezeu creştea. Astfel, silinţa lui Satan de a opri vestirea Evangheliei n-a făcut decât să se arate cu atât mai mare puterea harului lui Dumnezeu.

Dar Satan nu se descurajează. Când unii oameni nu voiesc să primească harul şi mântuirea, Satan face să crească în ei ura împotriva numelui Domnului Hristos. Marele preot şi saducheii s-au mâniat grozav de mult din pricină că ameninţările lor n-au avut nici o putere şi pentru că Evanghelia se răspândea tot mai mult. Au pus mâna pe apostoli şi i-au aruncat în temniţă pe toţi, nu numai pe Petru şi Ioan. Astfel se împlinea Cuvântul Domnului: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni" (Ioan 15.20). Însă Dumnezeu veghea asupra credincioşilor Săi slujitori: voia să le dea o mărturie pe faţă că El era cu ei. A trimis un înger care noaptea a deschis uşile temniţei şi a spus apostolilor să meargă în templu pentru a vesti Cuvântul de preţ al lui Dumnezeu, care dă viaţă sufletului care-l primeşte. Apostolii nu s-au temut să se întoarcă să vorbeasă poporului acolo unde ştiau că vrăjmaşii lor îi vor găsi cu uşurinţă. Aveau pe Dumnezeu cu ei şi-şi aduceau aminte că Domnul Isus a zis: „Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu mai pot face nimic" (Luca 22 12.4). Ei au intrat deci dis-de-dimineaţă în templu, ca să vestească Evanghelia.

În acest timp, vrăjmaşii lor s-au adunat şi au trimis la temniţă să caute pe apostoli. Cât de mare trebuie să fi fost uimirea lor si cât de înmărmuriţi vor fi rămas, când slujitorii trimişi au venit să le spună că au găsit temniţa încuiată cu toată grija şi pe păzitori stând în picioare la uşi, dar n-au găsit pe nimeni înăuntru! Ba ceva şi mai neaşteptat, când cineva a venit să le spună că apostolii stau în templu şi învaţă poporul! N-ar fi trebuit să fie izbiţi în cugetul lor şi să recunoască acolo degetul lui Dumnezeu? Dar, ca şi Faraon altădată, ei s-au împietrit; nimic nu-i mai mişca. Au poruncit să aducă pe apostoli înaintea lor şi i-au mustrat pentru neascultare şi i-au învinovăţit că au voit să arunce asupra lor sângele acestui Om (nu îndrăzneau să-L numească), adică al Domnului Isus. Se vede că teama pusese stăpânire pe inimile acestor oameni răi. Cu câtva timp mai înainte, când au cerut ca Domnul Isus să fie răstignit, ei strigaseră în gura mare: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri" (Matei 27.25). Acum ei tremură la gândul că s-ar putea împlini acest lucru şi, în adevăr, după câtva timp, sângele Domnului Isus a şi fost cerut de la acest neam răzvrătit.

La învinuirile ce li se aduceau, Petru şi ceilalţi apostoli au dat acest răspuns, pe cât de simplu, pe atât de frumos: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!" Dar, în acelaşi timp, Petru dă încă o dată mărturie despre moartea Domnului Isus, pe care Iudeii îl răstigniseră, şi despre învierea Lui, pe care Dumnezeu o săvârşise prin puterea Sa. Încă o dată, el le înfăţişează pe Domnul Isus ca pe Cel rânduit de Dumnezeu să fie Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel iertarea păcatelor. Şi le spune: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui" (Faptele Apostolilor 2.32). Şi Duhul Sfânt, care fusese dat de Dumnezeu şi prin care se făceau atâtea minuni, de asemenea era martor.

Vrăjmaşii apostolilor n-aveau ce să răspundă. Ba mai mult, în furia lor, ar fi voit să-i şi omoare. Nu venise însă vremea pentru ei ca să-şi dea viaţa pentru Domnul Isus. Dumnezeu, care are totul în mâna Sa. pentru a-i scăpa, Se foloseşte de înţelepciunea omenească a unuia dintre ei, Gamaliel, un învăţător al Legii, pe care-1 aminteşte şi apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 22.3). Acest om, preţuit de tot poporul, a dat sfat sinedriului să nu se împotrivească apostolilor, pentru că s-ar putea ca ceea ce spun ei să vină de la Dumnezeu şi astfel ei ar lupta împotriva lui Dumnezeu. Era un sfat cuminte, şi Dumnezeu a făcut ca sinedriul să l asculte. Cu toate acestea, vrăjmaşii apostolilor aveau prea mare ură în inimă ca să-i lase să meargă aşa. Omul fără Dumnezeu este plin de nelegiuire şi, fără să fi găsit apostolilor vreo vină, au pus să-i bată cu nuiele, înainte de a le da drumul. Pentru ce? Voiau să-şi potolească astfel ura lor şi credeau, fără îndoială, să-i umple de frică şi să smulgă de la ei promisiunea că nu vor mai vorbi în numele Domnului Isus.

Au rămas înşelaţi în aşteptarea lor. Apostolii au plecat plini de bucurie că au fost învredniciţi să sufere pentru numele Domnului Isus. Ba mai mult, în loc să se descurajeze, ei nu încetau de a vesti cu râvnă pe Domnul Isus, în templu şi prin case.

Aşa se sfârşesc cele dintâi lovituri ale Satanei şi ale uneltelor lui împotriva Adunării. Apostolii au fost prigoniţi de mai marii poporului şi ai preoţilor. Vom vedea mai departe alte lupte, pe care le dă Vrăşmaşul împotriva ucenicilor Domnului. Domnul Isus a zis: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16.33).