Care este sensul profeţiilor din Vechiul Testament

În general, când ne gândim la profeţii, ne gândim la preziceri despre evenimente viitoare. Şi au fost şi continuă să fie mulţi oameni care pretind că au puterea de a vedea viitorul. Dar profeţii din Scriptură sunt caracterizaţi prin aceea că ei le transmit oamenilor cuvintele lui Dumnezeu, lucru care se vede imediat din cuvintele “aşa vorbeşte Domnul”, repetate de atâtea ori în cărţile profeţilor. Am putea spune: “Păi, în numele cui ar fi putut să vorbească acei oameni pentru ca mesajele lor să aibă autoritate?” Atunci, să vedem care este sensul mesajelor pe care le-au transmis ei şi cui i-ar fi slujit aceste mesaje. Aşa cum am spus mai înainte, în această scriere nu intenţionez să fac un studiu amănunţit al acestor cărţi – pe care l-au făcut mulţi alţii înainte -, ci numai să prezint câteva aspecte care le dau un caracter net deosebit faţă de orice alte cărţi care s-au scris în decursul istoriei, Şi aceasta cu scopul de a-l provoca pe cititorul acestor rânduri să cerceteze Biblia.

Să începem cu cartea profetului Isaia, care are cea mai mare ca întindere şi una dintre primele din punct de vedere cronologic. Potrivit cu ceea ce spune cartea, autorul a trăit mulţi ani în Ierusalim, pe parcursul domniei împăraţilor “Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia” şi prezintă “viziunile” din partea Domnului le-a avut pe parcursul acelor ani. Şi ce are el de spus? Cartea începe cu o mustrare aspră din partea Domnului la adresa lui Israel, în care tot poporul este acuzat pentru necredinţa şi nerecunoştinţa faţă de Domnul, pentru că a arătat dispreţ faţă de “Sfântul lui Israel”. Rămânând numai la aceste prime mustrări am putea zice că, Isaia, fiind dintre preoţi, mustra aspru tot poporul pentru că se depărtau de religia lăsată de Moise şi, prin aceasta, clasa preoţilor era dezavantajată. Dar ia să vedem ce mai spune în continuare profetul: “«Ce-mi trebuie mulţimea jertfelor voastre?» zice Domnul; «Sunt sătul de arderile-de-tot de berbeci şi de grăsimea vitelor îngrăşate şi nu-mi place sângele taurilor şi al mieilor şi al ţapilor ... cine a cerut aceasta din mâna voastră, ca să călcaţi curţile Mele? Nu mai aduceţi daruri deşarte. Tămâia Îmi este o urâciune, luna nouă şi sabatul, chemarea adunărilor. Nu pot suferi nelegiuirea şi adunarea de sărbătoare. Sufletul Meu urăşte lunile voastre noi şi sărbătorile voastre Îmi sunt o povară. Am obosit purtându-le. Şi când vă veţi întinde mâinile, Îmi voi ascunde ochii de voi; chiar dacă vă veţi înmulţi rugăciunile, nu voi asculta: mâinile voastre sunt pline de sânge. Spălaţi-vă, curăţiţi-vă; depărtaţi răutatea faptelor voastre dinaintea ochilor Mei; încetaţi să faceţi rău!»” (Isa. 1.11-16). Iată că nu lipseau deloc manifestările religioase, ba chiar poporul îndeplinea o mulţime de ritualuri. Ei aduceau o mulţime de jertfe şi ţineau sărbători; nu se punea problema că templul era gol şi că preoţii erau aproape muritori de foame, ca, de nevoie, să se apuce să strige către tot poporul pentru ca să-i determine să se întoarcă la religia de pe urma căreia era asigurată existenţa acelor preoţi. Cu toată religiozitatea manifestată, poporul, şi în special conducătorii sunt acuzaţi de nedreptate, ipocrizie şi de răzvrătire împotriva Domnului. Şi profetul anunţă judecata cu care vor fi loviţi vrăjmaşii Domnului şi că va aşeza din nou judecători la Ierusalim şi oraşul se va numi “Cetatea dreptăţii” şi “Oraş credincios”. Deşi acuză nedreptatea socială, profetul nu este un revoluţionar care să îndemne poporul la revoltă, la răsturnarea ordinii sociale existente, prezentând oamenilor asupriţi mirajul unei societăţi în care vor trăi bine cu toţii, ci face apel la credinţa în Domnul, care iubeşte dreptatea şi doreşte schimbarea inimii omului păcătos. Şi acest aspect al ipocriziei religioase este reluat şi în finalul cărţii “Cel care înjunghie un bou este ca acela care ucide un om; cel care jertfeşte un miel, ca acela care rupe gâtul unui câine; cel care aduce un dar de mâncare, ca acela care aduce sânge de porc; cel care oferă o aducere-aminte de tămâie, ca acela care binecuvântează pe un idol. După cum ei şi-au ales căile lor şi sufletul lor se desfătează în urâciunile lor, şi Eu voi alege nenorocirea lor şi voi aduce asupra lor lucrurile de care se tem, pentru că Eu am chemat şi nimeni n-a răspuns; am vorbit şi ei n-au ascultat, ci au făcut ce este rău în ochii Mei şi au ales ceea ce nu-Mi place” (Isa. 66.3-4). Profetul spune că Dumnezeu doreşte nu ca omul să facă fapte mari pentru El, ci ca inima omului să fie plină de dorinţa de a face ceea ce Îi este plăcut lui Dumnezeu: “Dar spre acesta Mă voi uita: spre cel smerit şi zdrobit în duh şi care tremură. la cuvântul Meu” (Isa. 66.2).

Apoi, în capitolul al doilea, profetul spune despre o vreme, la “sfârşitul zilelor” când “muntele casei Domnului va fi întărit în vârful munţilor şi se va înălţa peste dealuri; şi toate naţiunile vor veni spre el” şi “din Sion va ieşi legea” şi atunci vor înceta războaiele şi Dumnezeu va judeca între naţiuni. Iată unul din textele pe care se bazează mulţi din poporul evreu pentru a afirma că ei sunt o naţiune superioară celorlalte. Dar în acest text nu este nicidecum preamărit poporul Israel, ci Domnul este Cel care face lucruri măreţe, care, lucruri pe care omenirea nu pare capabilă să le realizeze: oare pare posibil ca, în viitorul apropiat, să înceteze toate războaiele din lume? “Şi mândria omului va fi smerită şi trufia oamenilor se va pleca şi Domnul singur va fi înălţat în ziua aceea” (v. 17). Deci, nici vorbă de naţionalism sionist. Şi ce spune profetul despre omenire: “Terminaţi cu omul, a cărui suflare este în nările lui; pentru că în ce s-ar ţine seama de el?” Aceasta când, de-a lungul istoriei, orice filozof, orice istoric şi orice om politic a căutat să îl înalţe pe om. Ar putea oare un om să spună de la sine însuşi o asemenea frază? Cine altcineva decât Dumnezeul atotputernic şi Creatorul tuturor lucrurilor ar putea da o asemenea sentinţă?

După acestea profetul spune despre calamităţile care se vor abate asupra Ierusalimului şi a împărăţiei lui Iuda ca urmare a necredinţei. Ei au fost aleşi de Dumnezeu pentru ca să aibă nişte privilegii deosebite, dar ei au fost necredincioşi şi au vrut alte lucruri. De aceea Domnul îi pedepseşte şi din tot poporul numai o rămăşiţă va fi salvată: “Rămăşiţa se va întoarce, rămăşiţa lui Iacov, la Dumnezeul cel puternic. Căci chiar dacă poporul tău, Israel, ar fi ca nisipul mării, numai o rămăşiţă din el se va întoarce; nimicirea hotărâtă se va revărsa în dreptate” (Isa. 10.21-22). Aceste cuvinte nu îndreptăţesc nicidecum naţionalismul şi este sigur că nu făcea plăcere conducătorilor de atunci ai poporului şi nu poate fi agreat nici de conducătorii de azi.

Şi nu numai că aceste mesaje nu sunt pe placul poporului, nici al conducătorilor din timpul de atunci sau din zilele noastre, dar cartea lui Isaia mai cuprinde şi anumite lucruri pe care autorităţile religioase iudaice nu vor să le înţeleagă. Mă refer în mod special la capitolul 53. “Cine a crezut ceea ce ni se vestise? Şi cui i s-a descoperit braţul Domnului? Pentru că El a crescut înaintea Lui ca o odraslă fragedă şi ca o rădăcină dintr-un pământ uscat. Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile, nici o înfăţişare ca să-L dorim” (Isa. 53.1-2). Şi astăzi ca şi în perioadele cele mai grele ale istoriei lor iudeii religioşi aşteaptă pe cineva care să se arate puternic aşa cum era Moise când i-a scos din Egipt, potrivit cu ceea ce este scris în cartea Deuteronom (Deut. 18.15-19). Dar iată că aici este prezentat cineva care are o poziţie umilă pe pământ, ca o “rădăcină dintr-un pământ uscat”, “dispreţuit şi părăsit de oameni”. Şi acesta “suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”. Apare această persoană unică, care fiind într-o poziţie de jos pe scara socială şi dispreţuit de tot poporul primeşte să fie pedepsit de Domnul pentru ca prin aceasta ceilalţi, care rătăceau ca nişte oi, să fie vindecaţi. “Şi groapa Lui a fost rânduită cu cei răi, dar El a fost cu cel bogat în moartea Lui, pentru că nu făcuse nici o violenţă, nici nu a fost vicleşug în gura Lui”. Dar, după această moarte ca a unui răufăcător, “Îşi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui. Va vedea din rodul muncii sufletului Săui şi va fi satisfăcut”. Se poate vorbi în mod mai clar despre înviere? Despre cine altcineva ar putea fi vorba decât despre Hristos Isus, pe care nici acum autorităţile religioase ale iudeilor, cei care au această carte a lui Isaia printre scrierile lor sfinte, nu doresc să Îl recunoască? Dar nu numai evreii nu sunt dispuşi să-L recunoască, ci oare câţi sunt dispuşi să ia literal cuvintele care spun că El “va împărţi prada cu cei puternici, pentru că Şi-a dat sufletul la moarte şi a fost numărat cu cei fărădelege; şi a purtat păcatul multora şi a mijlocit pentru cei fărădelege”? Este ceva într-adevăr incredibil. Şi de ce ar fi scris Isaia ceva atât de incredibil dacă nu pentru că Dumnezeul atotputernic l-a pus să scrie aşa? Suntem oare dispuşi să recunoaştem că trebuie să terminăm cu omul, aşa cum scrie Isaia în capitolul 2 şi că singurul om perfect înaintea lui Dumnezeu, pe care El Îl va înălţa este acesta din capitolul 53?

Dacă mulţi se întreabă de ce, dacă este un Dumnezeu atotputernic, nu vine El să instaureze ordinea pe pământ şi să pună capăt la atâtea lucruri rele, iată că această perioadă în care pe pământ va fi o guvernare potrivită cu voia Domnului este descrisă în capitolul 65. “Pentru că, iată, Eu creez ceruri noi şi un pământ nou; şi cele dinainte nu vor mai fi amintite, nici nu vor mai veni în inimă … Nu va mai fi acolo prunc care să trăiască puţine zile, nici bătrân care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri în vârstă de o sută de ani va fi tânăr, iar păcătosul în vârstă de o sută de ani va fi blestemat … Nu vor munci în zadar, nici nu vor naşte copii care să fie spre groază, pentru că ei sunt sămânţa celor binecuvântaţi ai Domnului şi urmaşii lor împreună cu ei. Şi va fi aşa: înainte de a chema ei, Eu voi răspunde şi, în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi auzi”. Dar aceasta vine după multe judecăţi grele asupra tuturor naţiunilor şi asupra poporului Israel şi după ce rămăşiţa credincioasă din Israel a ajuns să spună “Pentru că toţi am ajuns ca ceva necurat şi toate faptele noastre drepte sunt ca o haină mânjită; şi toţi ne veştejim ca frunza şi nelegiuirile noastre ne poartă ca vântul” (Isa. 64.6). Deci cei care se vor bucura de această lume nouă nu sunt prezentaţi ca fiind unii deosebit de destoinici sau puternici, care s-au luptat şi au făcut fapte mari, aşa cum îndeamnă orice religie, ci sunt oameni care s-au pocăit, adică s-au recunoscut total nevrednici înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă erau plini de bune intenţii, şi care recunosc a fi în totul dependenţi de Dumnezeu.

O caracteristică a tuturor profeţilor este aceea de a fi nepopulari, pentru că mesajele lor erau nefavorabile pentru popor, pentru conducători şi chiar şi pentru preoţi. Şi aceste mesaje nu numai că îi făceau să fie nepopulari, ci le şi aduceau suferinţe din partea celor care erau lezaţi de cuvintele lor, adică aproape din partea întregului poporul. Aceste suferinţe sunt prezentate cel mai bine în cartea profetului Ieremia, care a trăit sfârşitul împărăţiei lui Iuda şi cucerirea şi dărâmarea Ierusalimului de babilonieni. Ne putem întreba, pe bună dreptate, de ce ar persista cineva în a vorbi şi a scrie lucruri care nu numai că nu îi aduc nici un profit, ci îi atrag oprobiul tuturor celor din jur. Un răspuns facil, pe placul celor care vor să nu îşi creeze nici un fel de probleme ar fi că era un nebun care suferea de grandomanie şi se credea superior tuturor celor din jurul lui, închipuindu-şi că numai el îl cunoaşte pe Dumnezeu, aşa că toţi ceilalţi ar face bine să asculte de el. Dar ia să vedem ce spune Ieremia despre modul cum şi-a început lucrarea: “Şi eu am zis: Vai, Doamne Dumnezeule, iată, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt un copil! Dar Domnul mi-a zis: Nu zice: «Sunt un copil», pentru că vei merge la toţi aceia la care te voi trimite şi vei vorbi orice îţi voi porunci. Nu te teme de ei; pentru că Eu sunt cu tine ca să te scap, zice Domnul. Şi Domnul Şi-a întins mâna şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: Iată, am pus cuvintele Mele în gura ta. Vezi, în ziua aceasta te-am pus peste naţiuni şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să dărâmi şi să distrugi şi să surpi, să zideşti şi să sădeşti” (Ier. 1.6-10). Deci, iată că el şi-a început lucrarea marcat de sentimentul slăbiciunii, nu gândind că este deosebit de inteligent sau de capabil, ci fără pic de încredere în sine, numai cu încredere în Dumnezeu şi dominat de sentimentul responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu. Şi astfel, el a spus din partea lui Dumnezeu că nu este nimeni în Ierusalim care să caute adevărul şi să facă dreptate, că toţi sunt necredincioşi Domnului, care s-a îngrijit de ei, şi de aceea vor fi luaţi în captivitate şi deportaţi. Evident, aceasta i-a atras duşmănia tuturor, chiar şi a preoţilor, până într-atât încât Paşhur, supraveghetorul Templului, l-a lovit şi l-a pus în butuci (Ier. 20.1-7). Oare o asemenea experienţă nu ar fi de natură să-l facă să-şi schimbe purtarea pe oricine ar rosti de la sine însuşi asemenea cuvinte? Dar ce a făcut Ieremia după aceea? I-a transmis tocmai împăratului Zedechia că Domnul va lupta împotriva lor şi că îl va da pe Zedechia în mâna împăratului Nebucadneţar şi că aceia care vor rămâne în cetate vor muri de sabie, ciumă sau foamete, iar aceia care vor ieşi şi se vor preda vor trăi. Putea să se aştepte la un tratament mai bun spunând acestea? Sigur că nu, dar spunea acele cuvinte cu multă durere pentru poporul lui pentru că aşa îi dăduse Domnul să spună. Şi în capitolul 21 vedem cum tot poporul a strigat că Ieremia este vrednic de moarte şi numai câţiva dintre bătrânii cetăţii i-au potolit amintindu-le că şi alţi profeţi au vestit cuvinte asemănătoare împotriva Ierusalimului, dar Ezechia, împăratul credincios, nu i-a omorât.

După ce a trebuit să sufere mânia preoţilor, cărora le-a spus că Templul avea să fie dărâmat şi a întregului popor, care era aproape să-l ucidă, Ieremia a trebuit să se confrunte şi cu falşi profeţi, care pretindeau a vorbi în numele Domnului, dar de fapt le spuneau oamenilor lucruri favorabile, care le convenea să le audă, din aceia care “au legat cu uşurătate rana fiicei poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!», şi nu este pace!” (Ier. 6.14). Cu toate acestea, Ieremia a persistat în a vesti lucruri rele, pe care istoria le-a confirmat întocmai. Şi chiar fiind închis pentru acele cuvinte, Ieremia a scris o carte cuprinzând lucrurile rele care aveau să vină peste Ierusalim, peste căpeteniile lui şi peste tot poporul, pe care a trimis-o împăratului. Şi toate acestea, profetul Ieremia le-a scris cu durere pentru popor şi cu dorinţa ca, dacă se poate să fie cruţaţi de acele calamităţi, până într-atât încât Domnul îi spune: “Şi tu, nu te ruga pentru poporul acesta şi nu înălţa pentru ei nici strigăt, nici rugăciune, pentru că nu-i voi asculta atunci când vor striga către Mine pentru nenorocirea lor” (11.14) şi iarăşi “Nu te ruga pentru poporul acesta pentru binele lor. Când vor posti, nu le voi asculta strigătul. Şi când vor aduce o ardere-de-tot şi un dar de mâncare, nu le voi primi; pentru că îi voi nimici prin sabie şi prin foamete şi prin ciumă” (14.11-12). Cu totul altfel decât stă în firea omului, care în mod natural caută să fie cât mai comod şi mai confortabil în viaţă şi atunci când cineva îl deranjează şi îl împiedică să aibă confortul pe care şi-l doreşte, ajunge să considere că acea persoană îi este duşman.

Dacă nu era într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu ceea ce spuneau profeţii din Vechiul Testament, pentru ce ar fi vestit ei atâtea lucruri rele despre tot poporul din care făceau ei parte şi pentru ce ar fi primit ei să sufere? Sigur că aproape toţi vorbesc şi despre restaurarea împărăţiei lui Israel, şi că, odată cu aceasta toate naţiunile vor veni la Ierusalim să se închine Domnului, dar toate aceste lucruri măreţe vor fi nu ca urmare a faptelor mari ale poporului, ci prin bunătatea şi îndurarea Domnului şi numai o rămăşiţă credincioasă din popor se va bucura de aceasta, după ce cei mai mulţi vor pieri fiind pedepsiţi de Domnul. Şi nu numai atât, scrierile lor cuprind lucruri pe care şi azi evreii, chiar avându-le printre cărţile lor sfinte, nu par să le înţeleagă, anume pasaje care spun că Mesia, Unsul, va avea de suferit înainte de a împărăţi. În afară de Isaia care vorbeşte în capitolul 53 despre suferinţele, moarte şi învierea lui Mesia, mai sunt şi alţii care spun câte ceva despre acestea. Unul dintre aceştia este Daniel, care spune: “Unsul va fi nimicit şi nu va avea nimic; şi poporul unui conducător care va veni va distruge cetatea şi sfântul locaş şi sfârşitul ei va fi cu un potop; şi până la sfârşit va fi război: pustiirile hotărâte” (Dan. 9.26) – nu seamănă aceasta grozav de mult cu un rezumat al morţii lui Hristos şi al distrugerii Ierusalimului de romani, după care războaiele pe teritoriul Israelului continuă până în zilele noastre? Un alt pasaj remarcabil este în profetul Zaharia, care arată cum, la începutul restaurării împărăţiei, iudeii se vor pocăi şi vor plânge: “Şi voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duhul îndurării şi al cererilor; şi vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns; şi vor boci pentru El, cum boceşte cineva pentru singurul lui fiu, şi se vor amărî pentru El, cum este cineva în amărăciune pentru întâiul său născut” (Zah. 14.10). Oare nu aşa s-ar întâmpla cu iudeii când ar ajunge să afle că Isus, pe care L-au dată să fie crucificat – deci străpuns – este de fapt Mesia? Oare înţelegea Zaharia ceea ce scria? Cred că nu, ci, aşa cum spunea apostolul Petru: “au căutat şi au cercetat stăruitor profeţii care au profeţit despre harul arătat faţă de voi, cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos şi gloriile de după acestea” (1. Pet. 1.10-11). Şi de ce s-au păstrat în cărţile sfinte ale evreilor aceste pasaje care le creează atâtea probleme, dacă nu pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi S-a îngrijit ca aceste cărţi să nu fie modificate aşa cum ar conveni oamenilor?