Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

03 Părinţi şi copii (Efeseni 5:29 6:4)

de E. W. Bremicker - 07 Aprilie 2016

Părinţi şi copii (Efeseni 5:29 6:4)

După care principii trăim noi în căsniciile, în familiile noastre? Epistola către Efeseni ne vede ca oameni cereşti şi ca atare ar trebui să trăim timpul scurt pe acest pământ după principiile cereşti. Oamenii acestei lumi cunosc alte forme de convieţuire şi noi suntem astăzi în mare pericol de a fi contaminaţi de acest duh al lumii. Oare n-a devenit un lucru normal relaţia uşuratică dintre parteneri? Se trăieşte împreună fară certificat de căsătorie şi nimeni nu-şi face probleme din cauza aceasta.

Dacă un creştin se adaptează principiilor lumii, el nu poate aştepta binecuvântarea lui Dumnezeu. În Galateni 6.7-8 citim: „Nu vă înşelaţi: «Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit». Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăciunea". Să nu ne înşelăm: seriozitatea acestor cuvinte ne priveşte pe noi. Cine seamănă ovăz nu va secera niciodată grâu. Cine trăieşte şi seamănă după principiile acestei lumi va secera numai rău.

Ţinta diavolului este totdeauna să distrugă fericirea în căsnicie şi în familie; în acest sens foloseşte orice mijloc. El doreşte să ne ademenească să trăim după principiile lumii şi prin aceasta să desfiinţăm rânduiala lui Dumnezeu. Putem să luăm parte la aşa ceva? Dorim să ne aducem contribuţia la aşa ceva?

Fără îndoială, pericolele sunt mari. Pavel scrie colosenilor: „De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi ... " (Coloseni 1.9-10). Oare nu avem cu toţii nevoie de această rugăciune pentru căsniciile şi pentru familiile noastre? Dacă suntem umpluţi cu voia lui Dumnezeu, atunci nimic altceva nu mai are loc în inimile noastre. Dar să ne întrebăm: Ne rugăm aşa pentru noi şi pentru fraţii noştri? Dumnezeu ne-a împărtăşit aceste lucruri special nouă, pentru ca şi noi să învăţăm să ne rugăm aşa. Cunoaştem noi, într-adevăr, voia Lui cu privire la familiile şi la căsniciile noastre sau preferăm să trăim după gândurile noastre? Împăratul Saul a fost un bărbat căruia îi plăcea să facă cum credea el că este bine şi Dumnezeu a trebuit să-i spună acest cuvânt serios: „Iată, ascultarea face mai mult decât jertfele şi luarea-aminte mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci răzvrătirea este ca şi păcatul ghicitoriei, iar voinţa proprie este ca şi nelegiuirea şi idolatria" (1 Samuel 15.22-23).

Voia proprie este în ochii lui Dumnezeu un păcat îngrozitor. Ce citim în 1 Petru 1.2? „ ... aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos". Oare n-a greşit Petru ordinea? Nu, prima dată este ascultarea, apoi stropirea cu sânge. Aceasta este ordinea divină şi vedem cât de importantă este ascultarea pentru El. Primul efect pe care-l produce Dumnezeu într-un om este ascultarea. Când Pavel a fost pus în lumina lui Dumnezeu pe drumul spre Damasc, una din primele lui întrebări a fost: „Ce să fac, Doamne?" Aceasta a fost ascultare. Valoarea sângelui lui Hristos a cunoscut-o mai târziu.

Tot Petru este acela care ne aminteşte că am devenit copii ai ascultării (1 Petru 1.14). Ascultare înseamnă predare deplină a voii proprii sub voia lui Dumnezeu. Am văzut în cartea Judecători un popor foarte numeros care făcea ce era plăcut în ochii lui. Numai despre doi oameni căsătoriţi ni se spune că au întrebat care este voia lui Dumnezeu. Manoah şi soţia lui au vrut să facă ce le-a spus Dumnezeu. Ei au fost ascultători şi în acelaşi timp au avut respect profund faţă de Cuvântul Său. Ascultarea şi respectul profund formează un tot. Ele formează temelia unei vieţi fericite de căsnicie şi de familie.

Ştim cu toţii ce a spus Iosua la sfârşitul vieţii sale: „Eu şi casa mea vom sluji Domnului" (Iosua 24.15). Este acesta numai un verset frumos afişat în multe case, o frumoasă mărturisire a buzelor sau într-ade-văr dorinţa sinceră a inimilor noastre? Când călătoreşti cu autoturismul prin ţinuturile Americii de Nord, vezi multe case frumoase şi îngrijite. Dar chiar lângă acestea se găsesc deseori case vechi, adevărate ruine: geamurile sunt sparte, acoperişul distrus şi peste tot creşte iarba. Cu care case se aseamănă căsniciile noastre, cu o casă îngrijită sau cu o ruină? Aşa cum o casă trebuie îngrijită, tot aşa trebuie îngrijită şi o căsnicie, o familie. Familiile noastre rămân în ordine numai atunci când sunt îngrijite după principiile lui Dumnezeu.

Unele din aceste principii le-am văzut deja. Cum stau lucrurile în privinţa principiului supunerii femeii? Cum stau lucrurile în privinţa dragostei bărbatului? Cum stau lucrurile cu privire la cele şapte principii importante pe care femeile în vârstă trebuie să le înveţe pe cele tinere (Tit 2.4-5)? Dar unde sunt surorile în vârstă care au trăit acestea într-un mod practic, ca apoi să le poată transmite şi celor tinere? Iată întrebări de care n-ar trebui să ne ferim!

În Efeseni 5.29 citim: „Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica". Am văzut deja că această hrănire şi îngrijire se referă atât la domeniul material, cât şi la cel spiritual. Aici, Hristos stă înaintea noastră ca pildă. El ne hrăneşte şi ne îngrijeşte zi de zi, săptămână de săptămână. Să ne gândim numai la strângerile laolaltă ale credincioşilor. EI coboară la noi ca să fie punctul central, ca sa ne binecuvânteze.

În 1 Tesaloniceni 2, versetele 7-8, îl vedem pe a postolul Pavel în urmele învăţătorului lui. El spune: „ ... ne-am arătat blânzi (delicaţi, gingaşi) în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii atât de scumpi ne ajunseserăţi". Această imagine o putem înţelege bine. Cine a fost aşa de „delicat" ca Hristos? Pavel îl imita. Facem şi noi la fel? Suntem delicaţi faţă de soţiile noastre? Nu suntem deseori duri şi fără scrupule? Este necesar să învăţăm zilnic de la Capul nostru.

„A hrăni" înseamnă a pregăti şi a da mai departe hrana. Poate citim regulat Biblia sau calendarul la masă; aceasta este bine. Dar explicăm ceea ce am citit? Ne împărtăşim gândurile? Facem preţios Cuvântul în ochii copiilor noştri, acest Cuvânt prin care trebuie să fim zidiţi cu toţii? Dacă ei nu înţeleg nimic, atunci se vor plictisi repede de acest Cuvânt. Câteodată auzi bărbaţi spunând: „Asta nu pot, nu mă pricep". Îl iubim cu adevărat pe Domnul sau trăim la distanţă de El? Cine nu trăieşte într-o părtăşie stran să cu El nu poate să iubească şi să hrănească la fel ca El. La scaunul de judecată al lui Hristos, va fi spre ruşinea noastră, căci Hristos nu ne va putea da rasplata pe care ar fi vrut de fapt să ne-o dea.

În 1 Samuel sunt amintite în total paisprezece case, respectiv familii, dar numai de două ori citim despre o casă stabilă. În 1 Samuel 2.35 este vorba de casa lui Ţadoc, preotul credincios, iar în 1 Samuel 25.28 este vorba de casa lui David, împăratul după inima lui Dumnezeu. Asemenea case stabile doreşte Dumnezeu să ne dea, case care sunt întemeiate pe stâncă. Cine zideşte pe nisip, adică trăieşte după părerile şi planurile lui proprii, nu va avea stabilitate, trăinicie.

Nu ne arată casele descrise în 1 Samuel o astfel de imagine zguduitoare? Să ne gândim numai la casa lui Eli, preotul. Casa lui nu a putut să aibă trăinicie, deoarece principiile lui Dumnezeu cu privire la educarea copiilor au fost desconsiderate. Dumnezeu a trebuit să judece această casă; Eli şi cei doi fii ai săi au murit în aceeaşi zi.

„Pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup" (Efeseni 5.30-31). Noi suntem mădularele trupului Său, pentru că El a murit pentru noi. Ce imagine minunată avem aici în faţa noastră: „Hristos şi Adunarea Sa"! În toată veşnicia vom fi uniţi cu El, vom fi chiar o parte din El. În Efeseni 1.22-23, Pavel spune: „El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat să fie Cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui care umple totul în toţi". Această relaţie strânsă se aplică acum la bărbat şi la femeie.

Este un lucru voit de Dumnezeu ca un bărbat să-şi părăsească părinţii pentru a se căsători. Cine se căsătoreşte în Domnul a găsit un lucru bun. Dar să reţinem: părinţii trebuie să-i pună în libertate pe copii. Multe căsnicii suferă astăzi, pentru că legăturile cu tata şi cu mama sunt prea puternice. Părinţii trebuie să înveţe că acum copiii sunt într-o independenţă nouă şi că acum există o altă legătură, mai puternică. Ei nu ar trebui să mai exercite vreo autoritate asupra lor. Cu toate acestea, un copil nu încetează să rămână un copil al părinţilor săi; şi de acest lucru vrem să ne amintim.

Aici se spune „omul" sau „bărbatul", nu „tânărul" sau chiar „copilul". Pentru căsătorie este nevoie de o anumită maturitate. Tot mereu se vede cum legăturile premature pot să ducă la mari necazuri. De câte ori nu sunt nefericite tocmai căsniciile tinere! De câte ori nu ajung ele chiar în necaz! Experienţele vieţii sunt un apel continuu de a respecta Cuvântul: „Cine cugetă la cuvânt va găsi fericirea" (Proverbe 16.20). Principiul lui Dumnezeu este: „Vezi-ţi întâi de treburi afară, îngrijeşte de lucrul câmpului şi după aceea zideşte-ţi casa" (Proberve 24.27). Un bărbat care se căsătoreşte trebuie mai întâi să fie în stare să-şi hrănească soţia şi familia, atât pe plan material, cât şi pe plan spiritual. Faptul că soţul şi soţia primesc cu plăcere un sfat de la părinţii lor, care au o experienţă de viaţă bogată, ar trebui să fie de la sine înţeles.

Bărbatul se va „lipi" de soţia sa şi cei doi vor fi „un singur trup". În timpul logodnei, care este important după gândurile lui Dumnezeu, ei învaţă să se cunoască şi să se iubească, dar „un singur trup" devin numai în căsnicie. De aceea Dumnezeu vorbeşte aici de doi şi nu de trei, patru sau mai mulţi. Şi acest principiu îşi are sensul lui. Nu vedem în Africa urmările groaznice ale poligamiei? Şi în Vechiul Testament sunt exemple care ne arată că mai multe femei n-au fost niciodată o binecuvântare. Să ne gândim numai la Avraam şi Agar sau la sfârşitul tragic al lui Solomon, a cărui inimă şi-a găsit plăcere în dumnezei străini din cauza multelor sale femei. Numai respectarea principiilor dumnezeieşti ne aduce binecuvântarea lui Dumnezeu.

Relatarea din Geneza 2 ne arată cum a creat Dumnezeu pe Eva. Cineva a spus cândva că Eva n-a fost făcută din piciorul lui Adam, ca să nu fie călcată de el, şi n-a fost făcută din capul său, ca să nu domine peste el. Eva a fost făcută din coasta lui Adam, acolo unde este inima. Femeia trebuie să fie alături de bărbat, nu inferioară sau superioară lui. El trebuie s-o iubească.

„Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Hristos şi despre Biserică. Încolo, fiecare din voi să-şi iubească soţia ca pe sine şi soţia să se teamă de soţ" (Efeseni 5.32-33). Aceste versete sunt un fel de rezumat. Noi, bărbaţii, trebuie să ne iubim soţiile ca pe noi înşine. Nu ne iubim pe noi înşine? Atunci să le iubim şi să le tratăm şi pe soţiile noastre la fel. Iar soţiile noastre ce trebuie să facă? Însărcinarea femeii este să respecte şi să stimeze pe soţ ca fiind capul. Toate acestea putem şi trebuie să le împlinim în lumina scaunului de judecată al lui Hristos. Domnul va răsplăti acest lucru.

Cu capitolul 6 încep indicaţii în legătură cu copiii. Copiii sunt o binecuvântare pe care o putem primi cu mulţumire din mâna lui Dumnezeu, dar să nu ne ferim de responsabilitatea legată de aceasta. „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci aceasta este drept. «Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta» este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă, «ca să fii fericit şi să trăieşti mulţi ani pe pământ»" (Efeseni 6.1-3). Dumnezeu adevereşte şi astăzi Cuvântul Său şi îşi împlineşte promisiunile. Cel puţin de şase ori se aminteşte în Noul Testament de ascultarea copiilor; aşa de importantă este ea pentru Dumnezeu. Dar ascultarea trebuie învaţată şi exersată. Este sarcina părinţilor, în mod deosebit a taţilor, de a-şi creşte copiii spre ascultare.

Dumnezeu ne dă în Vechiul Testament, pe baza istoriilor multor familii, lecţii practice. Ne arată atât exemple pozitive, cât şi negative. Am văzut deja sfârşitul tragic al familiei lui Eli. Care a fost cauza? Fiii lui Eli au făcut ce au vrut ei, iar Eli nu i-a împiedicat în acest sens. Citim cuvintele serioase: „Totuşi ei n-au ascultat de glasul tatălui lor" (1 Samuel 2.25). „I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din cauza fărădelegii de care are cunoştinţă, din cauză că fiii lui au adus un blestem peste ei înşişi, fără ca el să-i fi mustrat" (1 Samuel 3.13). David a învăţat ascultarea în casa tatălui său, Isai. Când a primit însărcinarea să meargă la fraţii săi, nu a ezitat, ci s-a dus imediat ca să împlinească voia tatălui său. Ascultarea lui David faţă de Dumnezeu şi faţă de împăratul Saul este scoasă mereu în evidenţă. El a învăţat ascultarea acasă şi ea l-a însoţit toată viaţa.

Dar cum au stat lucrurile în familia sa? A urmat David exemplul tatălui său? Din nefericire, nu. David a avut multe femei şi în total a avut douăzeci de fii. Cum i-a crescut? Amnon a devenit un desfrânat în casa tatălui său. Absalom a devenit ucigaş de frate şi uzurpator de tron, iar Adonia a vrut să ia coroana tatălui său. Duhul lui Dumnezeu ne arată acest tablou trist şi ne permite să aruncăm o privire şi în spatele culiselor. Referitor la Adonia, citim: „Tatăl său nu-l mustrase niciodată, zicând: «Pentru ce faci aşa?»" (1 Împăraţi 1.6).

Noi putem şi chiar trebuie să ne punem întrebarea: Ce învaţă copiii în casa noastră? învaţă ascultarea sau nu? Bineînţeles, ascultarea trebuie asociată cu dragoste, altfel nu merge.

„Ca să fii fericit şi să trăieşti mulţi ani pe pământ" (Efeseni 6.3). Nu cunoaştem cu toţii multe exemple din viaţă care adeveresc adevărul acestor cuvinte? Câţi nu au trebuit să culeagă roade amare în viaţă, pentru că n-au vrut să asculte de părinţi în tinereţe? Dumnezeu a făcut un sfârşit timpuriu vieţii păcătoase fiilor lui Eli şi a celor trei fii amintiţi ai lui David. Judecata Lui a trebuit să-i lovească. În 1 Petru 3.12 citim: „ ... dar faţa Domnului este împotriva celor care fac răul".

„Şi voi, taţilor, nu provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi în învăţătura Domnului" (Efeseni 6.4). Trebuie Dumnezeu să ne spună nouă, taţilor, aceasta? Provocăm noi pe copiii noştri la mânie? Da, este un mare pericol pentru toţi taţii de a-i provoca inutil pe copiii lor la mânie. Ionatan a fost deja matur când tatăl său, Saul, l-a provocat la mânie. Citim despre el: „S-a sculat de la masă într-o mânie aprinsă" (1 Samuel 20.34). Ne mirăm că Saul, un om carnal, a lucrat aşa?

„ ... ci creşteţi-i în disciplina şi în învăţătura Domnului". Domnul stă din nou în autoritatea Sa înaintea noastră. El nu este numai Mântuitorul nostru, ci şi Domnul nostru, asta înseamnă că are drepturi asupra noastră. El ridică pretenţii drepte care sunt numai spre binele nostru. El doreşte să fie Domnul caselor nostre şi al copiilor noştri.

Am auzit câte ceva despre casele şi familiile noastre şi despre principiile pe care ar trebui să le urmăm. Să privim acum pe scurt la cele zece case din evanghelia după Luca, în care a fost Domnul Isus. Putem învăţa câte ceva şi de aici.

Luca 4.38-39 În casa lui Simon, soacra lui zăcea bolnavă în pat, cuprinsă de o febră mare. Febra este o imagine a neliniştii lăuntrice şi a agitaţiei. Se găseşte o asemenea agitaţie în casele noastre? Domnul doreşte s-o îndepărteze. Ţinta Lui este ca noi să-I slujim în casele noastre aşa cum a făcut soacra lui Simon.

Luca 5.29-39 Levi nu numai că L-a invitat pe Domnul în casa lui, ci i-a pregătit şi un ospăţ mare. Nu avem aici un frumos exemplu de ospitalitate pe care o putem exercita? Ospitalitatea în casele noastre este şi o slujbă pentru Domnul.

Luca 7.36-50 Simon, fariseul, L-a invitat în casa lui pe Domnul. Totuşi, Domnul nu Şi-a primit drepturile Sale în această casă. Simon nu I-a pregătit apă, adică o înviorare. El nu I-a uns picioarele cu untdelemn, adică I-a refuzat cinstea. Nu I-a dat nici un sărut, adică nu I-a oferit dragoste. Simon a ratat unica şansă din viaţa sa. Cum stau lucrurile cu noi? Dăm noi Domnului ceea ce aşteaptă El de la noi? Are El primul loc în inimile şi în casele noastre?

Luca 8.51-56 în casa lui Iair, Domnul a dat o poruncă importantă: „ ... Isus a poruncit să i se dea (copilei) să mănânce". Această poruncă este valabilă şi pentru noi cu privire la copiii noştri. Le dăm hrană spirituală? Le povestim istorisirile biblice şi le facem cunoscut pe Prietenul copiilor, Domnul Isus Hristos?

Luca 10.38-42 Casa Martei ne este binecunoscută. Era o casă în care Domnul intra cu plăcere. Să ne amintim aici doar de două puncte importante: unul este că în această casă se şedea la picioarele Domnului pentru a-L asculta; al doilea este că Marta s-a lăsat corectată de Domnul ei. Amândouă punctele ar trebui să se găsească şi la noi.

Luca 14.1-14 În casa mai-marelui fariseilor, Domnul a fost profund rănit în simţămintele Sale, pentru că fiecare îşi căuta locul dintâi pentru el însuşi. Dăm şi noi din coate pentru a ne impune şi a ajunge tot mai sus? Gazda invitase numai oaspeţi care şi ei la rândul lor aveau să-1 invite. El a lucrat cu dragoste de sine. Mândria şi egoismul sunt calităţi prin care Domnul nostru nu este cinstit, ci dezonorat. Cu câtă dăruire şi cu câtă smerenie a lucrat El, Mântuitorul!

Luca 19.1-10 Zacheu L-a primit pe Domnul Isus „cu bucurie". Facem şi noi la fel? Domnul nu vrea să fie numai din când în când oaspete în casele noastre, ci doreşte să fie în totul punctul central, să fie Stăpânul caselor noastre.

Luca 19.45-46 Aici, Domnul a trebuit să rostească cuvinte severe: „Casa Mea este o casă de rugăciune, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari." Ce suntem noi astăzi pentru casa Lui? Suntem un ajutor sau o piedică?

Luca 22.7-13 Casa în care Domnul a vrut să serbeze ultimul Paşte împreună cu ucenicii Săi a fost o casă pusă la dispoziţia Sa. Suntem şi noi gata să punem la dispoziţia Domnului Isus toată casa noastră?

Luca 22.54-62 Casa marelui preot a fost ultima casă în care a intrat Domnul, o casă care ar fi trebuit să-L primească. Dar pentru El, aceasta a fost cea mai îngrozitoare casă, o casă în care a suferit nespus de mult, o casă în care a fost tratat ca un tâlhar.

Cu care din cele zece case se aseamănă casa noastră? Cuvântul lui Dumnezeu este plin de învăţături pe care le putem urma dacă vrem. Putem alege! Noi hotărâm! Ce caracter va purta casa noastră?

În încheiere să ne gândim pe scurt la Samuel, omul lui Dumnezeu. Viaţa lui ne slujeşte în multe domenii spre învăţătură. Ce aminteşte Dumnezeu în primul rând despre el? Slujba lui? Rugăciunea lui? Nu, primul lucru amintit este adorarea (1 Samuel 1.28). Copil fiind, era un adorator al lui Dumnezeu. Este acesta ţelul primordial în educarea copiilor noştri? Bineînţeles, copiii trebuie să înveţe şi să practice o meserie, dar lucrul cel mai important este să-i creştem pe copiii noştri pentru Dumnezeu ca ei să devină adoratori. Chiar şi un copil poate să-I mulţumească Domnului pentru ceea ce a făcut El pe cruce la Golgota. Adorarea a fost primul, dar şi ultimul lucru în viaţa lui Samuel. În casa lui avea un altar. Viaţa lui a fost încadrată de adorare şi aceasta a fost nu în ultimul rând o urmare a educaţiei părinţilor lui.

În Marcu 2.1 citim că s-a auzit că El este în casă. Cum stau lucrurile cu noi? Observă alţii că Domnul locuieşte acolo? Este El, într-adevăr, Stăpân în casele noastre? Atunci şi numai atunci vom fi fericiţi!