03 Dumnezeu l-a scos învingător

Viaţa lui Isaac a fost paşnică şi s-a scurs fără nici o luptă. Viaţa lui Iacov a fost o luptă necurmată. La Isaac toate au mers uşor; pentru Iacov, chiar cel mai neînsemnat lucru s-a dovedit a fi greu. Dumnezeu este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, de aceea nu-l putem avea pe Isaac fără Iacov, nici pe Iacov fără Isaac.

Ne gândim la situaţia amândurora. Dinspre Dumnezeu suntem bogaţi şi desăvârşiţi în Hristos. Dar asupra puterii noastre fireşti trebuie să lucreze mâna lui Dumnezeu, care disciplinează şi modelează. De disciplina aceasta nu putem scăpa, dar, trecând prin ea, ne vom bucura de plinătatea darurilor cereşti. Dacă există deosebiri în ce priveşte disciplina, este pentru că unii au în ei mai mult din firea lui Iacov decât alţii. În Proverbe 13.15 este scris: „Calea celor stricaţi este pietroasă", adică aspră şi grea. Aşa a fost şi viaţa lui Iacov, pentru că un astfel de om a fost el. La eul cel tare şi aspru al lui Iacov a trebuit să lucreze Dumnezeu vreme îndelungată. Tot astfel, mulţi dintre noi vom fi de puţin folos, dacă Dumnezeu nu ar avea timp să lucreze asupra noastră. Iacov şi-a obţinut dreptul de întâi născut prin fraudă. Pe un astfel de om nu-1 lasă Dumnezeu să-I scape din mână.

Sunt oameni care întreabă de ce a întrebuinţat Dumnezeu aşa de mult timp cu Iacov, ca şi cum ar fi lucru uşor s-o scoţi la capăt cu un om, oricum ar fi el. Să primeşti cum a primit Isaac, aceasta se poate face într-o clipă. Intrăm numaidecât în moştenirea ce ni s-a dat și inimile noastre răspund cu un „mulţumesc" pentru tot ce ni s-a descoperit. Dar greutăţile lui Iacov durează o viaţă întreagă.

Puterea noastră proprie ne înşală toată viata. Dumnezeu trebuie să lucreze necurmat, dacă I se dă timp, în direcţia în care ea se arată în fel deosebit. Oamenii care nu se cunosc pe ei înşişi nu-1 înţeleg pe Iacov. Dacă vrem să-1 înţelegem pe Iacov, trebuie să fim conştienţi de faptul că firea pământească se gândeşte necurmat la ea însăsi și îi însală și pe alţii cum ea însăsi este înşelată să facă acelaşi lucru. Cu toată lucrarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov cât a stat la Laban, el a rămas tot neschimbat. Caracteristic fiinţei lui erau mereu înşelăciuni şi planuri egoiste. Dar, după douăzeci de ani şi după ce s-a născut losif, Iacov s-a gândit să se întoarcă acasă (Geneza 30.25). Cu acest prilej i-a vorbit Dumnezeu pentru prima dată, de când se găsea în Haran. „Intoarce-te în ţara părinţilor tăi, în locul tău de naştere; şi Eu voi fi cu tine". „Eu sunt Dumnezeul din Betel, unde ai uns un stâlp de aducere aminte, unde Mi-ai făcut o juruinţă. Acum scoală-te, ieşi din ţara aceasta și întoarce-te în tara ta de naştere" (Geneza 31.3,13). În urma acestora, Iacov s-a pregătit de plecare.

Dar Laban nu era nicidecum dispus să-1 lase pe Iacov să plece atât de simplu. În ciuda tuturor întâmplărilor, Dumnezeu îl binecuvân tase pe Laban din pricina lui Iacov. Astfel Iacov a plecat acasă, dar Laban l-a urmărit ca să-1 aducă înapoi. Dar Dumnezeu îi spusese lui Iacov să se întoarcă acasă şi tot El l-a păzit. Când vine vremea lui Dumnezeu, El ne elibe rează. Când încercările şi-au atins scopul, La ban nu ne mai poate opri. Când, în sfârşit, Laban îl ajunge pe Iacov, se încheia un legământ între ei. Laban era un om respectuos şi de aceea a jurat pe Dumnezeul lui Avraam şi al lui Nahor. Iacov, dimpotrivă, a jurat pe Dumnezeul tatălui său, Isaac (Geneza 31.51-53). El a mărturisit că făgăduinţele şi alegerea lui Dumnezeu concordă între ele.

Apoi Iacov a adus o jertfă (Geneza 31.54). Laban n-a adus jertfă. Desigur, s-a petrecut ceva cu Iacov. Când a fugit de acasă, mama lui a fost aceea care l-a trimis. Acum însă Dumnezeu este Acela care-l cheamă înapoi acasă şi el ascultă. A învăţat să deosebească glasul lui Dumnezeu. Disciplina lui Dumnezeu nu-l schimbase prea mult pe Iacov, dar cel puţin îl făcuse să-L dorească pe Dumnezeu. În anii tinereţii, el dorea numai scopurile pe care le avea Dumnezeu cu el, fiindcă se potriveau cu propriile lui dorinţi. Dorea voia lui Dumnezeu, dar nu-l dorea pe Dumnezeu însuşi. Acum, în sfârşit, doreşte după Dumnezeu. I-a auzit glasul şi acum Ii aduce o jertfă.

Laban s-a sculat dis-de-dimineată, si-a sărutat nepoţii şi fetele şi i-a binecuvântat, apoi a plecat şi s-a întors la locuinţa lui. Iacov şi-a văzut de drum şi l-au întâlnit îngerii lui Dumnezeu. Când a văzut Iacov acest lucru, a zis: „Aceasta este tabăra lui Dumnezeu", de aceea a pus locului acela numele Mahanaim (Geneza 32.1-2). Când 1-a părăsit pe Laban, Dumnezeu l-a păzit pe Iacov de unchiul său. Când îl întâlnesc îngerii, Dumnezeu îi deschide ochii lui Iacov să vadă Că-l va izbăvi din mâna oricărui om, asa cum îl izbăvise din mâinile lui Laban.

Numele Mahanaim înseamnă „doi însoţitori" sau colaboratori. Tu nu eşti singur, ci Dumnezeu este întotdeauna însoţitorul tău. Important era nu faptul că, în sfârşit, lui Iacov i se deschiseseră ochii ca să vadă. „Nu te teme, căci cei ce sunt cu noi sunt mai mulţi decât cei ce sunt cu ei". Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă". și Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de cară de foc împrejurul lui Elisei (2 împăraţi 6.16-17). S-ar putea pune acum întrebarea: ar fi putut, oare, să fie împrejurările mai bune pentru Iacov decât au fost? El a avut porunca lui Dumnezeu, făgăduinţa lui Dumnezeu, a fost păzit de Dumnezeu şi în cele din urmă are chiar o vedenie. Dar Iacov era tot Iacov. Glasul lui Dumnezeu nu schimbă firea pământească, de aceea, după cum vedem în versetul următor, el îi trimite fratelui său Esau un mesaj slugarnic şi linguşitor. El spune: „Domnul meu, ... robul tău, ... " (Geneza 32.3, 14). El socotea că pe lângă chemarea lui Dumnezeu, pe lângă harul şi ocrotirea Lui, ar putea obţine ceva de la Esau cu cuvintele lui bine cântărite şi meşteşugite. Era deci tot Iacov, adică ceea ce fusese şi până atunci. Esau venea cu patru sute de oameni. Ce însemna lucrul acesta? II aştepta un bine sau un rău? Inima lui Iacov tremura. Oamenii iscusiţi au multe greutăţi. Cei care fac multe planuri îşi îngrămădesc şi multe griji. Oamenii care se gândesc mult la ei înşişi şi care luptă, dar nu cred şi nu se încred, sunt ca Iacov, „doborâţi" şi „înspăimântaţi". Ca întotdeauna, problema lui Iacov era: Ce să facă el? Dumnezeu îl trimitea acum în Canaan, de aceea nu mai putea să fugă înapoi în Mesopotamia. Dar Iacov nu credea că Dumnezeu îi va îngădui să vadă rezultatele ascultării sale.

Mulţi dintre noi ascultă de Dumnezeu pe uşa din faţă, dar pregătesc retragerea pe uşa din dos. Iacov a încercat să asculte de Dumnezeu, dar în acelaşi timp să fugă de fratele său.

Ni se spune că Iacov, în frica şi în marea lui grijă, „a împărţit în două tabere oamenii pe care-i avea cu el, oile, boii şi cămilele". Ne izbim iarăşi de cuvântul „Mahanaim" care a apărut în versetul 2. Iacov pune în locul „taberei" lui Dumnezeu, propria sa tabără. La început erau un tovarăş pământesc şi unul ceresc, dar acum îşi împarte însoţitorii săi pământeşti în două părţi. Aşa s-ar putea să-1 impresioneze pe fratele său, care nu avea ochi pentru cele nevăzute.

În versetele 9-11 citim cea dintâi rugăciune adevărată a lui Iacov. A făcut progrese. În anii tinereţii la el nu existau decât planuri şi activităţi şi nici o rugăciune. Acum plănuieşte, dar în acelaşi timp se roagă. Dar când ne rugăm nu trebuie să facem planuri. Iar când facem planuri, rugăciunea nu are nici o valoare. Dar Iacov le făcea întotdeauna pe amândouă: pe de o parte se încredea în Dumnezeu, iar pe de altă parte, el era cel care lucra. Să se încreadă numai în Dumnezeu i se părea ceva prea uşor. Ce se va întâmpla dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu se va împlini?

Cât de mult ne asemănăm şi noi cu Iacov! Desigur, eu sunt creştin, de aceea trebuie să mă încred în Dumnezeu; dar a te încrede în întregime în Dumnezeu ar însemna să luăm asupra noastră un risc prea mare! aşa gândim adesea, desigur în mod greşit.

Astfel Iacov făurea el însuşi planuri (Geneza 32.13-18). Omul acesta s-a rugat sincer. Totuşi stratagema lui avea să-i fie nădejdea de căpetenie. El îşi cunoştea fratele, ştia că este vânător, de aceea se afla în cea mai periculoasa situaţie în ce priveşte viaţa şi tot ce era al lui Nimeni înainte de el n-a pus aşa de multe gânduri şi aşa de multă putere în vreun plan cum a pus el acum. La urma urmei, nu numa averea, dar însăşi viaţa lui depindea de ce se va întâmpla la întâlnirea cu fratele său. Dar lacov nu era la înălţimea situaţiei în care se găsea El, care în toţi aceşti ani crescuse sub disciplina lui Dumnezeu, putea oricând să-şi semene gândurile ca să obţină un răspuns convenabil. Cu o atitudine plină de blândeţe voia să-i lase totul lui Esau, ca să-şi scape măcar viaţa. Era un plan măreţ şi era cel mai consecvent plan din câte făcuse el. Mai mult decât atât, el credea în propriile lui planuri, se încredea în ele şi totuşi s-a rugat! A privit înspre Dumnezeu, dar a făcut cele mai bune pregătiri după planurile proprii, în noaptea aceea s-a întâlnit cu Dumnezeu. Nu existase nici o noapte în care el să fi fost cuprins de atâta teamă. În împrejurările de până atunci nu-l interesa atât de mult dacă va avea sau nu vreun rezultat. Acum era vorba de viată și de moarte. îşi încordase mintea şi puterile ca să iasă cu bine dintr-o situaţie aşa de grea şi acum totul depindea de felul cum se vor sfârşi lucru rile. Toti ceilalţi trecuseră vadul, numai Iacov a rămas de partea cealaltă şi era singur (capitolul 32.24). Aici, la Peniel, s-a întâlnit cu Dumnezeu faţă către faţă. Atunci un om s-a luptat cu el până-n revărsatul zorilor. Acum Iacov a fost împins până la cele mai îndepărtate graniţe ale puterilor sale. Dar nu era Iacov cel care lupta. Dumnezeu a venit şi S-a luptat cu el pentru a-l aduce la o predare deplină. Scopu unei lupte este să-l supui pe adversar în aşa fe încât el să nu mai poată face nici o mişcare ş: să ţi se predea cu totul. Dar chiar în locul acele se spune despre Dumnezeu: „Văzând că nu-, poate birui" (versetul 25). Iacov dispunea de c neînchipuit de mare putere firească. Mulţi dintre noi stiu foarte bine ce înseamnă lucrul acesta. Stim oricând să ne întordăm asa de bine puterile! Punem la bătaie tot ce avem dacă ne este ameninţată fiinţa proprie. Este ca şi când Dumnezeu ar rămânea învins. Când ne dăm noi înşine bătuţi, aceasta înseamnă: „Nu mai pot nimic. Mă predau". Dar câtă vreme suntem ceva, încercăm în alt fel. Dumnezeu poate ori când să ne nimicească planurile, dar noi nu recunoaştem înfrângerea şi nu ne predăm. Ne gândim doar că planul n-a fost destul de bun şi va trebui ca, data viitoare, să fim mai prudenţi. „Este ceva prea greu pentru Dumnezeu?" i-a zis îngerul lui Avraam (18.14). Dar noi aproape că i-am spune Domnului: „Oare este ceva prea greu pentru mine?" Totuşi într-o zi trebuie să primim înfrângerea şi să recunoaştem că nu ştim şi nu putem absolut nimic. Iacov n-ajunsese încă în punctul acesta şi gândea că el îl cunoaşte pe Esau! De aceea, pentru acest ultim pas, trebuia ceva mai mult decât un act de disciplină. Disciplina l-a dus numai până la Peniel; pe noi toţi disciplina ne aduce până la locul unde Dumnezeu ne poate atinge în ceea ce este însăsi temelia fiinţei noastre. Dar să ne ferim a ne lăuda cu mâna lui Dumnezeu care ne disciplinează, pentru că înainte de a se fi rezolvat definitiv problema puterii noastre fireşti, orice vorbărie pe tema aceasta nu face decât să ofere motive de a ne mândri. Lupta arată cum Se poartă Dumnezeu cu noi. Trebuie in cele din urmă să ne ducă la o neputinţă atât de mare, încât să nu ne mai putem ridica. Dumnezeu îl va aduce pe oricare dintre noi în locul acesta. Iacov era mai puternic decât mulţi .ilţii, dar Dumnezeu a ieşit biruitor. Dacă ar fi întrebuinţat mijloace mai blânde, poate că i-ar li irebuit încă douăzeci de ani. Dar, pentru că Iacov nu capitula, a trebuit ca Dumnezeu să-l atingă la încheietura coapsei. Dumnezeu, printr-o atingere, a obţinut ceea ce o mare putere n-ar fi putut obţine. Coapsa este cea mai puternică parte a corpului. Este simbolul pentru punctul celei mai mari puteri. Trebuie să vină o zi când Dumnezeu va nimici coapsa aceasta, adică va îngropa puterea noastră firească şi o va anula. Tăria noastră poate că-şi are sediul în altă parte, nu în coapsă. Ambiţia, mândria, sentimentalismul, iubirea de sine fiecare îsi are undeva sediul, dar pentru noi toţi această anihilare este criza unei experienţe definitive.

Cum am spus, la unii dintre noi, punctul tare constă în pornirea de a vorbi mult despre lucrurile duhovniceşti. Ca să ne exprimăm astfel, roadele întregii vieţi şi comportări (numite „experienţe") sunt puse parcă la vitrină. În asemenea cazuri tendinţa de a expune totul este locul central al puterii noastre fireşti şi Dumnezeu trebuie să atingă acest loc. Pornirile fireşti ale oamenilor se deosebesc între ele și mulţi dintre noi poate că nici nu ştiu unde este trăsătura lor firească esenţială. Dar, în general, toate greşelile noastre pornesc dintr-un princi piu lăuntric comun şi când toate simptomele ne îndreaptă spre izvorul acesta, atunci aceasta este „coapsa" noastră. Domnul să ne deschidă ochii ca să putem cunoaşte centrul puteri noastre fireşti, pentru că atunci când aces centru este atins, roadele nu vor întârzia să se arate.

Numai o atingere şi Iacov a fost fări putere. Nu mai avea cum să lupte; nu mai avea forţă. În revărsatul zorilor a zis către Dumnezeu: „Nu te voi lăsa să pleci". Devenise slab, era scos din acţiune. Privind lucrurile din punct de vedere fizic, Dumnezeu ar fi putut să-1 părăsească pe Iacov fără nici o dificultate, dacă ar fi voit. Iacov n-ar fi putut cu nici un chip să-l reţină pe Dumnezeu. Dar acum, după ce Iacov devenise cu adevărat slab, Cel care Se lupta cu el nu putea să-1 lase, pentru că Iacov depindea de El. Abia atunci, deci după ce ne-a fost atinsă coapsa, suntem cel mai aproape de Dumnezeu. Când suntem slabi, atunci suntem tari (2 Corinteni 12.10). Omeneşte privind lucrurile, este ceva imposibil, dar acesta este un fapt dumnezeiesc. Tocmai credinţa cea mică dobândeşte lucrurile cele mai mari. „Eu nu Te pot tine, dar pot să mă rog. N-am credinţă, dar cred!"

Nu-I suntem de nici un folos Iui Dumnezeu, chiar dacă dispunem de o putere firească uriaşă. Dar când nu mai avem nici o putere, atunci putem să-L păstrăm pe Dumnezeu.

Răspunsul pe care i-l dă Dumnezeu lui Iacov ne pune în uimire. „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel; pentru că ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor" (32.28). Experienţa de zece ani i se părea lui Iacov o înfrângere, dar Dumnezeu spune că a biruit. Lucrul acesta se întâmplă când ne predăm, când, învinşi, cădem zdrobiţi la picioarele lui Dumnezeu.

Iacov L-a întrebat: „Spune-mi, Te rog, numele Tău". El a răspuns: „Pentru ce îmi ceri numele? Și l-a binecuvântat acolo". Iacov voia să ştie cine a făcut toate acestea pentru el, dar nu i s-a spus; Iacov n-a ştiut cine este Luptătorul când Acela a venit și n-a ştiut nici când a plecat. Tot ce ştia era că numele i se schimbase şi că şchiopăta. Numai în locul acesta din Scriptură, Dumnezeu Se abţine să descopere Numele Său unuia dintre slujitorii Săi.

Oamenii atinşi de Dumnezeu nu îsi dau seama ce s-a întâmplat cu ei. De aceea, abia dacă se poate defini lucrul acesta, fiindcă Dumnezeu nu vrea ca noi să ne aşteptăm la o anumită experienţă. Dacă aceasta o aşteptăm, tocmai atunci nu o vom avea. Dumnezeu vrea ca ochii noştri să fie îndreptaţi asupra Lui, nu asupra experienţelor. Iacov ştia, numai că Dumnezeu l-a întâlnit undeva și că acum este un infirm. Dovada a ceea ce se petrecea cu el era şchiopătatul lui, nu numai mărturia cu buzele. Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să-si facă lucrarea cu noi, în felul şi la timpul Său. Rezultatul va fi cu totul limpede şi nu vom avea nevoie să vorbim despre El, fiindcă şi alţii vor vedea în noi lucrarea Lui.