Ceva filozofie din Vechiul Testament

După împăratul David, a urmat la tron fiul său, Solomon, despre care Scriptura spune că i-a cerut Domnului nu în primul rând bogăţie sau faimă, ci “o inimă care înţelege, ca să judece pe poporul Tău, ca să deosebească între bine şi rău” şi căruia Domnul i-a răspuns: “Ţi-am dat o inimă înţeleaptă şi care înţelege, încât n-a fost nimeni asemenea ţie înaintea ta şi nu se va ridica nimeni asemenea ţie după tine. Şi ţi-am dat şi ce n-ai cerut: bogăţii şi glorie, încât nu va fi nimeni asemenea ţie între împăraţi în toate zilele tale” (v. 1 Împ. 5.15). Şi izvoare istorice extrabiblice spun despre prosperitatea pe care a avut-o Israel sub împăratul Solomon.

Acest împărat a avut tot ce putea avea un om în acea vreme din punct de vedere al bogăţiei materiale, a avut acces la toată ştiinţa din vremea lui şi a cercetat tot ce se putea cerceta atunci şi a fost în vârful piramidei sociale.

Ce concluzii filozofice a ajuns să tragă acest om? Vedem aceasta în cartea Eclesiastul, care începe cu cuvintele: “deşertăciunea deşertăciunilor! Totul este deşertăciune! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?” O asemenea atitudine, pe care noi am numi-o pesimistă, am gândi că s-ar întâlni numai la cei care au avut eşecuri în viaţă, sau, poate, la cei care nu au întreprins nimic şi doar au stat să contemple ceea ce fac alţii, ca apoi să tragă concluzia zădărniciei. Dar Solomon a fost foarte ocupat cu guvernarea lui Israel şi a făcut şi organizat lucrări deosebite şi, după cum el însuşi mărturiseşte în această scriere, a căutat nu numai să se cerceteze tot ce se face “sub soare” dar şi să se bucure de toate. Nicidecum nu se poate spune că aceasta este o scriere a unui ascet înăcrit, care vede totul în negru.

Şi ce anume a constatat el? Un aspect pe care l-a remarcat este că în evoluţia lucrurilor sunt cicluri: “Şi soarele răsare şi soarele apune şi se grăbeşte spre locul său unde răsare. Vântul se duce spre sud şi se întoarce spre nord; se duce şi se întoarce; şi vântul revine la rotirile lui. Toate râurile curg în mare şi marea nu se umple; spre locul de unde vin râurile, într-acolo merg iarăşi” (Ecl. 1.5-7). Nouă, care încă de la şcoală ni se spune despre circuitul apei în natură, nu ni s-ar părea ceva extraordinar în aceste cuvinte, dar el a ajuns la aceste concluzii pe când ştiinţa omenirii era încă departe de a fi ajuns să explice aceste fenomene naturale. Şi chiar în acea vreme, când nu existau nici radio, nici televiziune, nici cărţi tipărite şi nici un mijloc din ceea ce astăzi numim “mass-media”, ci cunoaşterea era doar privilegiul unui foarte mic număr de oameni, el putea spune “ochiul nu se satură văzând, nici urechea nu se mulţumeşte auzind”. Nu-i aşa că aceste observaţii sunt perfect valabile şi în zilele noastre, la cam trei mii de ani după Solomon? Şi nu aţi mai auzit în mai multe rânduri cuvintele “nu este nimic nou sub soare”, pe care poate cel care le-a rostit nici nu ştia că au fost scrise de Solomon? .

“Ce a fost, aceea va fi; şi ce s-a făcut, aceea se va face; şi nu este nimic nou sub soare”. Nu este această constatare din vechime a lui Solomon în perfect acord cu ceea ce susţin mulţi şi astăzi: că istoria se repetă? Pe la începutul secolului XX, George Bernard Shaw spunea: “Singurul lucru care poate fi învăţat din istorie este că niciodată nimeni nu a învăţat nimic din istorie”. De ce? Pentru că de mii de ani inima omului nu s-a schimbat deloc şi omul nu a devenit cu nimic mai inteligent, ci progresul omenirii a constat doar în dezvoltarea de noi tehnologii şi acumularea de mai multe cunoştinţe, aşa că astăzi, cu toate tehnologiile avansate, oamenii nu sunt cu nimic mai fericiţi decât pe vremea lui Solomon, ci, dimpotrivă, găsesc şi mai multe motive ca să se simtă nefericiţi. Cu tot progresul cu care se laudă omenirea, oare nu putem repeta şi noi: “ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu se poate număra”? Acum, când avem mult mai multe cunoştinţe ştiinţifice nu vedem cum “cunoştinţa înmulţeşte durerea”?

Şi scrierea lui Solomon arată că el a şi întrevăzut ceea ce avea să vină după el.

“Şi am urât viaţa, pentru că lucrarea care se face sub soare mi-a fost o povară; pentru că totul este deşertăciune şi goană după vânt. Şi am urât toată truda mea cu care m-am muncit sub soare, pentru că trebuie s-o las omului care va fi după mine. Şi cine ştie dacă el va fi înţelept sau nebun? Totuşi el va stăpâni peste toată munca mea cu care m-am trudit şi cu care am fost înţelept sub soare. Aceasta de asemenea este deşertăciune”. Pentru că, într-adevăr, dacă în timpul lui Solomon împărăţia lui Israel a prosperat şi a ajuns să fie renumită, fiul care i-a urmat la tron a fost lipsit de înţelepciune şi a făcut ca împărăţia să se despartă în două.

Dacă tot ce face omul este deşertăciune, în schimb, ceea ce face Dumnezeu este perfect şi “nu este nimic de adăugat la aceasta şi nimic de scăzut din ea” (3.14). Astăzi, cei care studiază natura pot observa cât de minunat se reglează lucrurile în natură, cum animalele şi plantele sunt într-un echilibru ecologic, pe care omul îl strică prin lucrările lui, adăugând unele lucruri şi făcând să dispară altele. Iată că Solomon constata aceasta cu mult înainte de a se fi văzut dezastre ecologice de felul celor din zilele noastre.

Poate credeţi că ideea că omul este ca un animal este relativ modernă, că îşi are originea în vremea lui Darwin? Iată că eclesiastul scria că “că ce se întâmplă fiilor oamenilor se întâmplă şi animalelor; chiar acelaşi lucru li se întâmplă: cum moare unul, aşa moare şi celălalt; şi o suflare au toţi, iar omul n-are nici un avantaj faţă de animal, pentru că totul este deşertăciune. Toţi merg spre acelaşi loc, toţi sunt din ţărână şi toţi se întorc în ţărână. Cine cunoaşte duhul fiilor oamenilor? Merge el sus, şi duhul animalelor merge el jos, în pământ?” (3.19) Chiar de atunci Solomon constatase asemănările dintre biologia omului şi a animalelor, deci iată că, într-adevăr, nu e “nimic nou sub soare”.

Şi încă de atunci Solomon constata principiul concurenţei, cu care se laudă societatea capitalistă: “Şi am văzut toată truda şi toată iscusinţa la lucru: aceasta este doar din gelozia omului faţă de aproapele său” (4.4). Astăzi recunoaştem că singurul motor al dezvoltării este dorinţa omului de a se arăta mai bun decât semenul său. Şi unde îşi are originea acest spirit de concurenţă? Prima dată apare în cartea Geneza, când şarpele i-a spus femeii “vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu” (Gen. 3.5). Şi de atunci orice om caută să se înalţe deasupra altor oameni.

Ecleziastul constată că este multă nedreptate sub soare şi că mulţi oameni sunt asupriţi timp îndelungat. Totuşi el are convingerea că este un timp pentru fiecare lucru şi că este şi un timp când Dumnezeu îi va judeca pe cei drepţi şi pe cei nedrepţi. Atunci, faţă de Dumnezeul atotputernic, ce atitudine se cuvine să aibă omul?

Iată ce spune el: “Păzeşte-ţi piciorul când mergi în casa lui Dumnezeu şi apropie-te mai bine să asculţi decât să aduci jertfa nebunilor; pentru că ei nu ştiu că fac rău. Nu te pripi cu gura ta şi să nu ţi se grăbească inima să rostească ceva înaintea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este în ceruri şi tu pe pământ; pentru aceasta, cuvintele tale să fie cumpătate!” (5.1-2). Deci Dumnezeu doreşte în primul rând ascultare. Şi ce anume este atunci jertfa nebunilor? Este modul în care, în mod trist, oamenii înţeleg în general relaţia cu Dumnezeu: ei trebuie să facă ceva pentru Dumnezeu, ca Dumnezeu să îi răsplătească în schimb. Dacă avem a face cu Dumnezeul Atotputernic, Creatorul a tot ce este în univers, atunci ce am putea noi face pentru El ca să fie ceva de care El într-adevăr să aibă nevoie? Ce am putea noi face pentru El pentru ca El să se simtă cumva obligat să ne răsplătească? Şi totuşi majoritatea religiilor oamenilor spun că omul trebuie să facă ceva pentru ca Dumnezeu să îl răsplătească. Şi aceasta când Dumnezeu cere pur şi simplu ascultare. Jertfa nebunilor este de multe ori adusă pe principiul exprimat de zicala populară “ce este frumos şi lui Dumnezeu îi place”. Nimic mai tragic decât ca omul să îşi facă un dumnezeu după imaginaţia lui şi să considere că ceea ce îi place lui trebuie, în mod necesar, să îi placă şi lui Dumnezeu. Prima jertfă de acest gen pe care o prezintă Scriptura este jertfa lui Cain. El a adus din roadele pământului pe care îl muncise el. Era ceva rău în munca lui? Nu am putea spune aşaceva. Era ceva rău în roadele pământului? Nici despre acestea nu putem spune că erau rele. Şi atunci de ce nu a privit Dumnezeu cu plăcere la jertfa lui? Problema consta în faptul că acele roade erau scoase din pământul despre care Domnul îi spusese lui Adam “blestemat este pământul din cauza ta” (Gen. 3.17). Şi ce altă soluţie ar fi avut Cain? În contrast cu aceasta avem jertfa adusă de Abel, care a adus “din cele întâi născute ale oilor şi din grăsimea lor” (Gen. 4.3). De unde a avut el această inspiraţie ca să facă ceva plăcut lui Dumnezeu? Răspunsul îl găsim în capitolul anterior, când, pentru a rezolva problema goliciunii omului, “Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi soţiei sale îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (3.21). Pentru a rezolva problema păcatului trebuia să intervină moartea. Şi Abel a fost inspirat privind la rezolvarea pe care a arătat-o Dumnezeu: el a ascultat, pe când Cain a avut intenţii bune şi iniţiativă. Acea primă jertfă era o imagine simbolică a jertfei perfecte a Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ ca om, pentru a rezolva deplin şi definitiv problema păcatului şi pentru ca, prin credinţa în El, oamenii să fie salvaţi de la pierzarea eternă. Dar Solomon nu a ajuns la această concluzie. De ce? Pentru că el a fost complet absorbit în a cerceta şi a experimenta ceea ce se face “sub soare”, iar aceasta nu l-a putut conduce decât la a ajunge la concluzia că existenţa omului pe pământ are ceva tragic şi totul este deşertăciune. Şi aceasta, repet, nu este concluzia unui ascet care s-a retras din lume, ci a unuia care a putut a experimentat tot ce putea avea şi face un om în acea vreme. Spre deosebire de Solomon, David, tatăl lui, a fost marcat de sentimentul dependenţei de Dumnezeu. Poate şi pentru că mai toată viaţa lui a fost în situaţii limită. Şi putem spune aceasta având în vedere că cele mai mari rele le-a făcut David nu când era în strâmtorare, ci când nimic nu îi era potrivnic: atunci el nu şi-a putut controla poftele şi atunci s-a lăsat purtat de voinţa proprie, despre care Domnul spusese mai înainte: “voinţa proprie este ca nelegiuirea şi ca închinarea la idoli” (1 Sam. 15.23). Cu toate acestea, David rămâne în scriptură ca “omul după inima lui Dumnezeu” pentru că el a adus toate problemele înaintea Domnului şi a aşteptat îndrumarea lui, chiar în situaţia când a comis greşeli grave zicând: “Să cădem, te rog, în mâna Domnului, pentru că mari sunt îndurările Lui şi să nu cad în mâna omului” (2 Sam. 24.14).

Filozofia ecleziastului nu este una speculativă, care să imagineze o lume ideală şi să spună cum ar fi ideal să fie omul, aşa cum au făcut mai târziul mulţi filozofi foarte apreciaţi, ci este filozofia omului care a experimentat multe, practic tot cea putea experimenta un om în acea vreme, pe când majoritatea celorlalţi filozofi nu au avut mai deloc posibilitatea să experimenteze lucruri comparabile cu ceea ce a putut experimenta Solomon, au teoretizat pe baza experienţelor altora, şi-au folosit pe imaginaţia şi au făcut multe speculaţii. Şi concluzia finală este că tot ceea ce se face sub soare este deşertăciune. Deci nimic din ceea ce este sub soare nu poate satisface sufletul omului. Aceasta pentru că sufletul omului are nevoie de Dumnezeu, fapt pe care îl spune direct psalmistul: “cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa te doreşte sufletul meu pe tine, Dumnezeule” (Ps. 42.1). Dar păcatul transmis de Adam la toţi urmaşii lui este ceea ce îl desparte pe om de Dumnezeu. Iar soluţia pentru aceasta este cea pe care i-a promis-o Dumnezeu lui Adam chiar după ce a păcătuit: sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui – această sămânţă este Hristos, şi numai prin El, omul desăvârşit, care este şi Dumnezeu desăvârşit poate fi satisfăcut sufletul omului. Dar pentru aceasta trebuie ca omul să nu mai fie absorbit de ceea ce se face “sub soare” şi trebuie să recunoască cât este de dependent de Dumnezeu ...