Cele dintâi propovăduiri

Biserica se întemeiase, Dumnezeu îşi avea acum pe pământ o locuinţă, alcătuită din pietre vii, un templu în care El era prezent. Dar Biserica nu trebuia să se mărginească la aceste câteva persoane. Când a vorbit despre Duhul Sfânt, pe care aveau să-L primească cei care credeau în El, Domnul Isus a spus: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie" (Ioan 7.38,39). Prin aceasta se înţelegea că cei care aveau să fie binecuvântaţi, vor răspândi şi ei, la rândul lor, binecuvântarea.

Înainte de a Se înălţa la cer, Domnul Isus poruncise ucenicilor Săi să propovăduiască pocăinţa şi iertarea păcatelor tuturor neamurilor, în Numele Lui, începând din Ierusalim (Luca 24.47). A trimis vestea harului mai întâi poporului care-L lepădase şi-L răstignise. Ce dragoste şi ce răbdare în inima Sa!

Iată ce a dat loc celei dintâi propovăduiri. Sfântul Duh, coborându-Se asupra ucenicilor, îi umpluse cu o putere minunată, dându-le pricepere pentru înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu şi puterea de a vorbi în felurite limbi. Domnul spusese apostolilor Săi: „Duhul Sfânt Se va coborî peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului" (Faptele Apostolilor 1.8). Ei nu puteau deci să ascundă ce au primit; şi vestea acestei întâmplări nemaipomenite s-a răspândit numaidecât. Precum am văzut, o mulţime de Iudei, oameni evlavioşi, veniseră din toate ţările ca să ia parte la sărbătoarea Cincizecimii. La auzul celor întâmplate, ei s-au adunat, ca şi cei care locuiau în Ierusalim, ca să asculte pe apostoli şi pe ucenici; şi au fost izbiţi de ceva nemaipomenit, văzând pe aceşti oameni fără carte vorbind în felurite limbi lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.

Unii, fără îndoială, cei care înţelegeau limbile, se mirau şi întrebau: „Ce înseamnă aceasta?" Alţii, poate locuitorii din Ierusalim care nu crezuseră în Domnul Isus, neînţelegând pe apostoli şi ucenici, îşi băteau joc de ei, şi pentru că spuseseră că Domnul Isus avea demon, învinovăţeau şi pe slujitorii Lui că sunt beţi (Faptele Apostolilor 2.12,13).

Atunci Petru, cu puterea Duhului Sfânt, s-a îndreptat mai întâi spre batjocoritori. El le spune că aceste lucruri minunate la care erau martori, erau împlinirea unei prorocii a lui Ioel, cu privire la zilele din urmă. Dumnezeu spusese prin acest proroc: „Voi turna din Duhul Meu... înainte de a veni ziua Domnului, ziua cea mare şi strălucită." Această zi este cea a înfricoşatei judecăţi, care trebuie să lovească pământul; dar, înainte de a veni ea pentru Iudeii necredincioşi, Dumnezeu îi făcea să audă, prin gura lui Petru, cuvântul harului: „Oricine va chema numele Domnului va fi mântuit" (Faptele Apostolilor 2.17, 21).

După aceea, Petru se îndreaptă către toţi şi le vesteşte pe Domnul Isus. Viaţa sfântă şi curată a Domnului, plină de minuni şi de fapte de iubire, fusese bine cunoscută printre Iudei, ca fiind adeverită de Dumnezeu. De aceea, Petru le spune cu îndrăzneală: „Voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege." Apoi le spune că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi şi că ei, apostolii, L-au văzut înviat, precum au vestit Scripturile despre Mesia. Apoi Dumnezeu L-a înălţat la cer şi L-a aşezat la dreapta Sa, punând astfel asupra Domnului Isus pecetea încuviinţării Sale; iar din cer, Domnul Isus a trimis pe Duhul Sfânt, care împlinea minunile la care Iudeii erau acum martori. Petru sfârşeşte cuvântarea, zicând: „Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi" (Faptele Apostolilor 2.22-36). El pune astfel în faţa cugetului lor crima grozavă de care se făcuseră vinovaţi, lepădând şi dând la moarte pe Acela pe care Dumnezeu în iubirea Sa îl trimisese la ei. Ce curaj la Petru! Ce deosebire faţă de celălalt Petru care, cu puţin mai înainte, se lepădase de trei ori de învăţătorul său! Duhul Sfânt era acela care-i dădea această îndrăzneală şi care dă şi astăzi oricărui credincios puterea de a mărturisi pe Domnul Isus.

Acelaşi Duh a lucrat cu putere în inimile unui mare număr din ascultători. Ei şi-au dat seama de mărimea păcatului pe care-l făcuseră, lepădând pe Domnul Isus. S-au simţit pierduţi şi, cu inima plină de durere, au strigat: „Ce să facem?" Dumnezeu nu lasă niciodată fără răspuns un astfel de strigăt. Spre Acelaşi Isus pe care-L răstigniseră, trebuiau să se întoarcă spre a fi mântuiţi. Şi Petru le zice: „Pocăiţi-vă", adică schimbaţi-vă felul de a gândi, întoarceţi-vă la Hristos, „şi fiecare din voi să fie botezat în numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor" (Faptele Apostolilor 2.37-38). A fi botezat în numele lui Isus înseamnă a mărturisi că ei cred în El şi că se alipesc de persoana Sa; şi atunci primeau iertarea păcatelor. Tot aşa este şi astăzi: cine crede în Domnul Isus are iertarea păcatelor.

Dar Petru vesteşte ceva mai mult celor ce credeau: „Veţi primi" — zice el — „darul Sfântului Duh". Astfel, când ne pocăim de păcatele noastre şi credem în Domnul Isus, Dumnezeu ne iartă; ba mai mult, pune Duhul Său în noi; atunci facem parte din Biserica Domnului Hristos, din Adunarea lui Dumnezeu. Petru îndeamnă pe ascultătorii săi şi le cere cu stăruinţă să creadă în Domnul Isus şi să se despartă de poporul iudeu necredincios şi ticălos, peste care avea să vină judecata. Urmarea a fost destul de mare şi de frumoasă: trei mii de inşi au crezut şi au fost botezaţi; au primit Duhul Sfânt şi au fost adăugaţi Bisericii. Petru deschide astfel iudeilor porţile împărăţiei cerurilor (Domnul zisese lui Petru: „îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor" (Matei 16.19). Lucrarea harului a început să se întindă prin apostoli, care făceau multe semne şi minuni, cum şi prin viaţa sfântă a celor dintâi creştini. „Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi" (Faptele Apostolilor 2.47).

Curând după aceea, Dumnezeu îndreaptă, în harul Său, o nouă chemare către poporul iudeu. Iată în ce împrejurare s-a întâmplat aceasta. Cei dintâi creştini, ieşiţi din mijlocul Iudeilor, urmau încă orânduielile Legii. Astfel, erau plini de râvnă să se ducă la templu, pe care-1 socoteau încă drept casa lui Dumnezeu.

Pe când „Petru şi Ioan se suiau împreună, la templu, la ceasul rugăciunii", acolo au vindecat, în numele Domnului Isus, pe un om olog din naştere (Faptele Apostolilor 3.1,2). Tot poporul îl cunoştea, căci în toate zilele era dus şi pus la poarta cea mai de seamă a templului, ca să ceară milă de la cei care intrau. Ce lucru neaşteptat pentru toţi, când au văzut pe acest neputincios vindecat deodată, intrând cu apostolii în templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu! Tot poporul, plin de mirare, a alergat şi a înconjurat pe Petru şi pe Ioan. Acest lucru s-a întâmplat în acelaşi pridvor al lui Solomon, în care Domnul Isus, în timpul vieţii Sale, pe pământ, vorbise Iudeilor despre oile Sale, despre viaţa veşnică pe care o dă El şi despre Tatăl Său, cu care este una. Iudeii au vrut atunci să-L omoare cu pietre (Ioan 10). Ei nu credeau în El. Acum, în acelaşi loc, venea să se arate puterea numelui Domnului Isus şi mulţimea, mirată, înconjoară pe apostoli. Dar slujitorii lui Dumnezeu nu doresc ca privirea altora să se îndrepte asupra lor; ei vor ca privirile păcătoşilor să se îndrepte spre Acela care singur poate să-i mântuiască şi Căruia I se cuvine toată slava. Astfel, Petru se grăbeşte să spună poporului că nu prin puterea lor, a lui şi a lui Ioan, nici prin evlavia lor a fost vindecat acest om, ci prin puterea numelui Domnului Isus, în care ei credeau. Acest Isus, spune el Iudeilor, este slujitorul lui Dumnezeu, sfânt şi fără pată, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat şi v-aţi lepădat de El; El este Domnul vieţii, pe care voi L-aţi dat la moarte. Dumnezeu însă L-a înviat şi L-a aşezat în slavă şi, prin credinţa în El, a fost vindecat acest om.

Vedem că Petru caută să îndrepte spre Domnul Isus inimile celor ce-l ascultă. Astfel, după ce le-a arătat vinovăţia lor, îi îndeamnă să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, pentru ca să li se şteargă păcatele. El le spune că, făcând astfel, se vor bucura de binecuvântările făgăduite lui Avraam, tatăl lor, şi înnoite prin toţi prorocii; dar le mai spune şi că judecata va veni asupra oricărui nu va asculta de Domnul Isus, pe care Dumnezeu L-a trimis ca să-i binecuvânteze şi să-i întoarcă de la fărădelegile lor.

Lucrarea făcută prin aceste cuvinte a fost minunată: mulţi au crezut în Domnul Isus. Aproape două mii de persoane au fost adăugate Adunării, care număra acum în totul cam cinci mii de suflete (Faptele Apostolilor 2.41; 4.4).