Începutul bisericii

Am văzut ce este Biserica cea atât de scumpă Domnului Isus. Vom vorbi acum despre naşterea ei, adică de începutul ei pe pământ. Ea nu putea să ia fiinţă înainte ca Domnul să-Şi fi împlinit lucrarea de har pe cruce, înainte de a Se fi dat pentru ea, înainte de a o fi câştigat prin sângele Său scump. Trebuie totodată ca, prin învierea Sa dintre cei morţi, să arate că era Fiul Dumnezeului Celui viu, piatra vie pe care trebuie să fie clădită casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului Celui viu. Şi, în sfârşit, mai era de neapărată trebuinţă ca, înainte de a lua fiinţă Biserica, Domnul Isus să fie înălţat în cer, la Tatăl Său, pentru a fi trimis de acolo Duhul Sfânt făgăduit.

Înainte de pătimirile Sale, Domnul Isus făgăduise apostolilor Săi că, după plecarea Sa, Tatăl le va trimite pe Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să fie cu ei în veac (Ioan 14.16, 17, 26; 15.26; 16.7, 13). Mai ştim iarăşi că, după ce a ieşit din mormânt, Domnul a vorbit ucenicilor despre lucrurile privitoare la împărăţia lui Dumnezeu.

Sosise însă clipa plecării la Tatăl Său şi, înainte de a părăsi pe cei pe care îi lăsa aici pe pământ, mergând împreună cu ei afară din Ierusalim, le-a înnoit făgăduinţa că le va trimite pe Duhul Sfânt, dându-le în grijă să nu părăsească Ierusalimul înainte de a se fi împlinit această făgăduinţă. Apoi, pe când îi binecuvânta, a fost ridicat la cer, un nor L-a învăluit şi a dispărut din faţa ochilor lor: S-a dus în casa Tatălui, S-a dus să Se aşeze la dreapta lui Dumnezeu. Şi acum, acolo, El este Mântuitorul nostru scump; acolo El Se ocupă de noi cu dragoste şi aşteaptă clipa să vină să ia pe preaiubiţii Lui, ca să-i ducă în acest loc de odihnă şi de fericire, pe care li l-a pregătit.

Apostolii s-au întors deci la Ierusalim în camera de sus, în care se adunau. Acolo se adunau împreună cu ei ucenicii, printre care se găseau şi femeile care merseseră după Domnul Isus, care-L văzuseră răstignit şi pus în mormânt şi care, venind să-L ungă cu miresme, ÎI văzuseră înviat. Împreună cu ei, mai era Maria, mama lui Isus, si fraţii Lui, care în timpul vieţii Sale nu credeau în El.

Ce fericită tovărăşie era aceea care se găsea în această cameră de sus! Nici un învăţat, nici un bogat, nici unul din mai marii lumii acesteia, ci doar nişte simpli pescari şi nişte femei fără renume; erau însă credincioşi mântuiţi, iubiţi de Domnul Hristos, iubiţi de Tatăl aşa cum era iubit şi Domnul Isus. Ei aşteptau, aşa cum le spusese Domnul Isus. Şi, aşteptând, ce făceau? Stăruiau împreună în rugăciune, cerând, fără nici o îndoială, în numele Domnului Isus, ca Tatăl să împlinească făgăduinţa Sa. Cu toate că Dumnezeu nu pierde niciodată din vedere ceea ce ne promite, găseşte însă plăcere ca noi să-I cerem ce ne-a promis.

N-au avut să aştepte multă vreme: numai zece zile. A sosit una din marile sărbători ale Iudeilor: Cincizecimea. Era una dintre cele trei zile măreţe, pe care le rânduise Dumnezeu în fiecare an şi în care avea plăcere să-Şi adune poporul în jurul Său (Deuteronom 16.16). Celelalte două sărbători erau Pastele şi Sărbătoarea Corturilor. Cincizecimea era între aceste două, la cincizeci de zile după Paşti. O mulţime de Iudei erau răspândiţi printre neamurile venite cu acest prilej la Ierusalim; prozeliţi, adică străini care doreau să se facă Iudei, îi însoţeau; şi această mulţime umplea acum oraşul. În mijlocul zgomotului şi mişcării pe care o face totdeauna mulţimea când se adună, era deoparte o cameră liniştită, o cameră de sus, unde se găseau adunaţi aproape o sută douăzeci de inşi, aceia despre care am vorbit, toţi într-un cuget şi-o simţire. Era o ceată foarte mică faţă de marea mulţime care se îngrămădise la Ierusalim. În acea clipă, însă, privirile lui Dumnezeu erau îndreptate cu dragoste asupra acestei camere de sus, asupra acestor oameni care se adunaseră acolo. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu iubea şi pe alţii şi că, în acea mare mulţime, venită pentru sărbătoare, nu erau şi suflete evlavioase, sincere, plăcute lui Dumnezeu; însă în camera de sus erau adunaţi cei care crezuseră în Domnul Isus, care se alipiseră de El şi-L urmaseră; şi Tatăl îi iubea, pentru că El iubeşte pe cei care iubesc pe Fiul Său, şi acum împlinea faţă de ei făgăduinţa Sa de preţ.

Ucenicii Domnului erau adunaţi, deci, ocupaţi fără îndoială cu rugăciunea; când, „deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde stăteau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat pe fiecare din ei. Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească" (Faptele Apostolilor 2.2-4).

Astfel s-a împlinit făgăduinţa Tatălui. Domnul Isus a primit sus, de la Tatăl Său, pe Duhul Sfânt, şi L-a trimis ucenicilor Săi. Adunarea, Biserica, a luat astfel fiinţă. Credincioşii, copii ai lui Dumnezeu, erau uniţi acum prin acea legătură a aceluiaşi Duh, pe care-L primise fiecare. Dumnezeu Îşi avea acum casa Sa pe pământ, unde venise să-Şi aşeze locuinţa prin Duhul Său. Aceasta nu mai era o casă de pietre, ca templul din Ierusalim, care nu-şi mai avea nici un rost; era o casă alcătuită din pietre vii, sprijinite pe Domnul Hristos. Şi, după cum altădată Dumnezeu, îmbrăcat într-un nor, venise în cort şi în templu, în mijlocul poporului Său, tot aşa acum venea într-un templu viu, pentru ca să rămână acolo. Acum începe să se alcătuiască „trupul" Domnului Isus din mădularele Sale, adică din cei care credeau în El şi care erau plini de Duh Sfânt. Acum „Mireasa" Domnului Hristos, pe care El o iubeşte, dar care nu va fi arătată decât în slavă, ia fiinţă sub lucrarea Duhului Sfânt şi îşi începe drumul ei în lume sub conducera acestei Sfinte Călăuze, tot aşa cum altădată Rebeca a fost călăuzită la Isaac prin pustie, sub conducerea lui Eliezer. De data aceasta, n-a mai venit un nor, ca pe vremea Israeliţilor, ci o putere din cer, care umplea pe cei credincioşi, o putere, aceea a cuvântului dumnezeiesc, care, întocmai ca un foc, pătrundea în suflete şi judeca tot ce nu era din Dumnezeu.

Ce voia să spună faptul că ucenicii, botezaţi cu Duhul Sfânt, vorbeau în limbi străine? Era o pecete a puterii Duhului lui Dumnezeu în ei, care trebuia să împuternicească, în chipul cel mai izbitor, pe cei care-I erau martori, precum vom vedea; era totodată o arătare a harului lui Dumnezeu, care se ridica mai presus de mulţimea păcatelor, har care se îndrepta către toate popoarele.

Odinioară, oamenii au voit să zidească turnul Babei, ca să nu fie împrăştiaţi pe pământ. Mândria lor nebună a silit pe Dumnezeu să le încurce limbile. Câte rele au luat naştere din acest păcat, rele cum sunt de exemplu, despărţirea şi ura dintre un popor şi altul! Harul lui Dumnezeu se îndreaptă acum către toţi oamenii, ca să-i unească în credinţa şi dragostea aceluiaşi Mântuitor şi, pentru a-i chema, a împărţit ucenicilor, prin Sfântul Duh, aceste limbi felurite, ca să vorbească fiecăruia, din orice neam ar fi.