02 În Egipt. Moise - eliberatorul

Eşecurile

La rugul aprins, Moise s-a confruntat dintr-o dată cu o misiune specială şi importantă, transmisă în termeni foarte clari: „Tu vei scoate poporul Meu din Egipt" (Exod 3.10). Dumnezeu nu-i ascunde greutăţile cărora va trebui să le facă faţă: „Ştiu că împăratul Egiptului n-are să vă lase să plecaţi decît silit de o mînă puternică. Eu îmi voi întinde mîna şi voi lovi Egiptul cu tot felul de minuni pe care le voi face în mijlocul lui. După aceea are să vă lase să plecaţi" (Exod 3.1920). În Madian, de asemenea, Dumnezeu îi spune lui Moise că rezistenta lui Faraon va fi teribilă, ceea ce-L va obliga pe Domnul să recurgă la o măsură extremă: „Voi ucide pe fiul tău, pe întîiul tău născut".

Ajunşi în Egipt, Moise şi Aaron strîng pe bătrînii lui Israel care primesc favorabil mesajul lor şi „se pleacă înaintea Domnului ca să I se închine" (Exod 4.29-31). încurajaţi de această atitudine, Moise şi Aaron se înfăţişează la Faraon şi-i cer să permită poporului să meargă în pustie, pentru a celebra o sărbătoare în cinstea Domnului. Insolenţa împăratului taie curajul celor doi reprezentanţi ai poporului Israel, care încearcă o nouă insinuare: „Ni S-a arătat Dumnezeul evreilor ..." (Exod 5.3). Riposta este foarte categorică: „De ce abateţi poporul de la lucrările sale? Plecaţi la lucrările voastre". Această primă întrevedere, în loc să conducă la uşurarea sarcinilor poporului, va duce la agravarea lor. O parte dintre israeliţi va trebui de acum să plece din ţară în căutare de paie pentru cărămizi, iar cei rămaşi la lucru sînt siliţi să facă şi norma celorlalţi, trudind din greu. Comisarii poporului trec peste Moise şi Aaron şi se plîng direct lui Faraon, dar fără vreun alt rezultat decît înăsprirea situaţiei lor.

Este uşor de înţeles starea de inimă a lui Moise în acele ceasuri de mare întuneric. Domnul nu izbăvise poporul prin mîna lui, dimpotrivă, era acum mai oprimat ca oricînd, iar cei cărora dorise atît de mult le vină în ajutor îl insultau. Ce era de făcut? Să mai renunţe o dată, să se întoarcă în Madian, lăsîndu-şi fraţii în voia soartei? Moise se află la capătul puterilor. Dar cu toate dificultăţile, rămîne tare în credinţă (Evrei L27), pentru că din mijlocul adîncii sale tristeţi, el se îndreaptă spre Domnul (versetul 22) şi-şi varsă inima înaintea Lui. Ca de atîtea ori dupa aceea, el va avea acolo o experienţă minunată cu Dumnezeul harului, care nu numai că nu-i face nici un reproş, dar i Se revelează şi mai profund, Oare nu tot aşa ni se întîmplă fiecăruia cînd învăţăm o lecţie măreaţă de nenorociri, decepţii şi încercări? Se întîmplă să ne pregătim intens pentru un examen, iar la sfîrşit ne pomenim respinşi, Sau îngrijim cu deosebiră dragoste o fiinţă scumpă şi cînd tragem nadejde s-o stim în afara oricarui pericol, Domnul o cheamă la Sine. Sau depunem toate eforturile pentru a ajuta un suflet să găsească în Domnul Isus pe Mîntuitorul său personal şi în final constatăm că Satan îl cuprinde cu şi mai multă forţă, cufundîndu-l şi mai adînc în bezna păcatului. Ce este de făcut? Să nu cedăm stărilor depresive, să nu renunţăm cu nici un chip, ci să aducem cererile noastre la cunoştinţa Domnului, să-I adresăm Lui plîngerea noastră, ca şi psalmistul, şi să ne bizuim pe îndurarea Sa. Domnul nu va întîrzia să Se descopere sufletului care-L caută însetat şi să-i ofere sprijinul puterii Sale

La începutul Genezei, Dumnezeu Se prezintă ca fiind Creatorul tuturor lucrurilor, Elohim, însemnînd dumnezeirea, în sensul absolut al cuvîntului. Pe vremea patriarhilor, El Se foloseşte în special de numele care în limba noastră poate fi tradus cu cuvintele: „Cel Atotputernic", adică Cel care răspunde la toate nevoile credincioşilor care sînt străini şi călători pe acest pămînt. Lui Moise, în acel moment decisiv, i se descoperă Domnul, Iehova, adică Dumnezeul legămîntului care Se interesează îndeaproape de soarta poporului Său, Dumnezeul care nu Se schimbă şi care acţionează potrivit cu ceea ce este în Sine însuşi, nu după meritele celor de care Se ocupă (Exod 6.2-8).

Recăpătînd sentimentul misiunii încredinţate, fortificat în lăuntrul său, Moise se întoarce la copiii lui Israel, dar aceştia nu-l ascultă, din cauza înăspririi robiei. Atunci Domnul nu mai aşteaptă o nouă rugăminte fierbinte din partea robului Său, ci-i întăreşte şi mai mult credinţa si-l trimite din nou la Faraon. Moise însă se opune, spunînd: „Dacă copiii lui Israel nu m-au ascultat, cum ar putea s-o facă tocmai Faraon?" Domnul intervine şi dă lui Moise şi Aaron porunci pentru copiii lui Israel şi pentru Faraon privind ieşirea poporului din ţara Egiptului (Exod 6.10-13; 7.1-5).

Deplin încrezători în promisiunile lui Dumnezeu, „rămînînd neclintiţi, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut", Moise și Aaron se duc din nou la Faraon. De-a lungul povestirii ce redă plăgile ce s-au abătut asupra Egiptului, îi vedem crescînd în curaj şi autoritate şi tot mai fortificaţi în credinţa lor, prin manifestarea puterii nemărginite a lui Dumnezeu. Moise înaintează mereu, luînd cu asalt, în Numele Domnului, cetatea vrăjmaşilor Săi. El este conştient de calitatea de reprezentant al Dumnezeului celui viu şi veşnic care îşi descopere poporului Său „mîna puternică" și „braţul Său cel întins".

Cine sînt cei ce vor merge?

Semne pentru poporul lui Dumnezeu şi urgii pentru egipteni, judecăţile Domnului lovesc ţara. De 7 ori Faraon îşi împietreşte inima şi tot de 7 ori i-o împietreşte Dumnezeu (Exod 8.25-28; 10.8-11, 2426).

Cînd Faraon începe să cedeze cîte puţin, el propune lui Moise pentru ca Domnul să retragă muştele veninoase din ţinutul Egiptului ca poporul să meargă şi să aducă jertfe Domnului lor „în ţară". Moise însă răspunde imediat: „Nu este deloc potrivit să facem aşa, căci am aduce Domnului, Dumnezeului nostru, jertfe care sînt o urîciune pentru egipteni. Şi dacă am aduce sub ochii lor jertfe care sînt o urîciune pentru egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre? Vom face mai bine un drum de trei zile în pustie şi acolo vom aduce jertfe Domnului, Dumnezeului nostru, după cum ne va spune". Întîlnim aici prima cursă întinsă de Diavolul. El vrea ca cei credincioşi sa celebreze cultul Domnului în mijlocul lumii şi în amestec cu ea. Și cît de bine a reuşit Satan de atunci încoace să realizeze o asemenea stare de lucruri! În numeroase grupuri, aşa-zise creştine, poate chiar în cele mai importante, vedem amestecaţi în acelaşi „serviciu divin" credincioşi și necredincioşi, ca să nu mai vorbim despre conducătorii acestora dintre care unii nici nu mai cred în Cuvîntul lui Dumnezeu şi în jertfa ispăşitoare de la cruce!

Pentru a-L adora cu adevărat pe Dumnezeu, pentru a ne închina Lui „în duh şi în adevăr", se cere o despărţire reală de lume, „un drum de trei zile în pustie", spunînd de moartea şi învierea Domnului.

Hărţuit tot mai mult de judecăţile care devastează ţara, Faraon pare dispus să facă noi concesii. El cheamă pe Moise şi pe Aaron şi-i întreabă răspicat: Cine sînt aceia care vor merge?" Iată răspunsul: „Vom merge cu copiii şi cu bătrînii noştri, cu fiii şi fiicele noastre, cu oile și boii noştri, căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului" (Exod 10.8-9). Dar Faraon pare că nu aude şi întinde o nouă capcană slujitorilor lui Dumnezeu, spunînd: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe copiii voştri! Luaţi seama, căci este rău ce aveţi de gînd să faceţi! Nu, nu; ci duceţi-vă voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, căci aşa aţi cerut" (Exod 10.10-11). În unele ţări, chiar şi în timpul nostru, nu se permite tinerilor să participe la întrunirile creştineşti dacă nu au împlinit vîrsta de 18 ani. În alte părţi nu se poate vorbi din Scriptură decît celor ce au depăşit 20 de ani. Cum se mai străduieşte Satan şi printre noi să-i determine pe părinţi să nu-şi aducă copiii la adunare, considerînd că este prea obositor pentru ei să frecventeze şcoala duminicală sau întîlnirile destinate lor în mod special! Tactica Vrăjmaşului nu s-a schimbat. El ştie foarte bine că tinereţea este vîrsta potrivită pentru întoarcerea cuiva la Dumnezeu şi că astfel poate fi orientată spre El toată viaţa.

În Neemia 12.43, într-o zi de adorare şi bucurie, se află înaintea Domnului nu numai bărbaţii, dar şi femeile şi copiii. Ezra citeşte şi tîlcuieşte cuvintele Legii unei adunări alcătuite „din bărbaţi şi femei şi din toţi cei ce erau în stare s-o înţeleagă" (Neemia 8.2).

Învăţăm de aici o lecţie minunată, anume că este potrivit să venim cu toată familia înaintea Domnului pentru închinare, inclusiv cu copiii care pot fi supravegheaţi astfel încît să nu producă deranj şi să nu permitem ca treburile gospodăreşti, pentru mame, sau surmenajul din cauza învăţăturii, pentru elevi, să fie un motiv care să-i reţină acasă. Cît despre adunările unde este prezentat şi studiat Cuvîntul lui Dumnezeu, este bine să-i aducem împreună cu noi pe toţi cei ce sînt în stare să înţeleagă (prin această capacitate de a înţelege ne referim la capacitatea naturală de a înţelege lucrurile, nu la o minte înnoită, care se capătă numai prin întoarcerea la Dumnezeu).

În faţa refuzului categoric al lui Moise şi pentru a scăpa de cele 3 zile de întuneric, Faraon prezintă o nouă „soluţie": „Duceţi-vă şi slujiţi Domnului! Să nu rămînă în ţară decît oile şi boii voştri" (Exod 10.24).

Moise si-a dat bine seama că, dacă turmele vor rămîne în urmă, inima poporului va fi din nou atrasă spre Egipt. De aceea el spune lui Faraon: „Chiar să ne dai tu însuţi jertfele şi arderile-de-tot pe care le vom aduce Domnului, Dumnezeului nostru, şi turmele noastre tot trebuie să meargă cu noi şi să nu rămînă o unghie din ele". Să avem grijă să nu ne lipim inima de lucrurile materiale pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat, pentru că ele ar deveni o piedică în lucrările pe care Domnul le aşteaptă de la noi. Bogăţiile „nedrepte" ne-au fost date spre administrare, nu spre a face din ele un scop în sine (Luca 16.9). De aceea să le punem la dispoziţia Domnului şi să fim gata a le folosi întotdeauna după porunca Lui. Moise avea autoritate pentru a angaja poporul să lase în seama Domnului tot ce avea, și aceasta cu atît mai mult cu cît el însusi, la timpul lui, refuzase bogăţiile Egiptului şi alesese „ocara lui Hristos".

Pastele

Epistola către Evrei subliniază faptul că Moise a prăznuit Paştele prin credinţă. Pentru a înţelege semnificaţia acestor cuvinte, trebuie să amintim cîteva lucruri. Credinţa părinţilor a fost necesară pentru a ascunde copilul şi apoi pentru a-1 pune printre trestiile Nilului. La vîrsta de 40 de ani, credinţa lui Moise a ieşit în evidenţă prin alegerea pe care a făcut-o. Credinţa aceasta avea să crească mereu, astfel încît, la un moment dat, el să poată rămîne neclintit, fără să se teamă de mînia împăratului. Dar de ce a trebuit credinţă pentru prăznuirea Pastelor? Faraon nu avea nici cel mai mic amestec în problema aceasta. Nu era vorba de o credinţă cerută de prezenţa unui adversar sau de circumstanţe dificile. Credinţa era aceeaşi dintotdeauna, însă lucrarea ei era diferită. Acum nu se punea problema întîlnirii cu un vrăjmaş, ci cu Dumnezeu în manifestarea judecăţii, dreptăţii şi sfinţeniei Sale. În cursul primelor 9 urgii, poporul Domnului a fost un simplu spectator, fiind ocrotit în Gosen. Acum însă israeliţii trebuiau să acţioneze, potrivit cu poruncile date lor de Domnul prin Moise, cu credinţă. Ei erau un popor vinovat, poate mai vinovat chiar decît egiptenii, pentru că răspunderea lor era cu mult mai mare. În adevăr, deşi cunoşteau, într-o măsură oarecare, pe Domnul, erau foarte înclinaţi spre idolatrie şi se depărtau foarte uşor de Dumnezeu, ceea ce au demonstrat în numeroase ocazii. Dacă îngerul nimicitor străbătea ţara pentru a lovi pe întîii-născuţi, de ce trebuia să cruţe pe israeliţi, de vreme ce justiţia divină nu priveşte la faţa omului? Numai sîngele unei jertfe fără cusur, simbol al Celui ce avea să vină mai tîrziu, putea pune poporul la adăpost de urgia judecăţii divine. Şi tocmai lucrul acesta a fost revelat lui Moise şi lui Aaron care, la rîndul lor, i-au instruit pe bătrînii lui Israel (Exod 12.1-20). Credinţa lui Moise este comunicativă: „Şi copiii lui Israel au plecat şi au făcut cum poruncise Domnul lui Moise şi lui Aaron; asa au făcut" (Exod 12.28).

Jertfa lui Abel arată lămurit nevoia sîngelui ispăşitor pentru a deschide păcătosului calea spre Dumnezeul cel de trei ori sfînt; Geneza 22 prezintă substituţia: Avraam aduce jertfă un berbec în locul fiului său, Isaac; jertfele levitice, prin gestul simbolic de a pune mîinile pe capul victimei, scot în evidenţă identificarea celui ce se apropie de altar cu jertfa pe care o aduce: în cazul jertfei pentru păcat, greşelile vinovatului se transmit asupra victimei, în timp ce la arderea-de-tot, meritele victimei sînt puse în seama adoratorului. Pastele subliniază, în special, actul prin care fiecare om ia ca pentru sine jertfa. Rînduiala cerea să se ia cîte un miel pentru fiecare casă (Exod 12.3). Moise nu oferea un singur miel pentru tot poporul, ci fiecare familie trebuia să înjunghie un miel al cărui sînge punea la adăpost pe întîiul născut.

La fel sînt lucrurile şi în Noul Testament, Domnul Isus este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi (1 Ioan 2.2). Valoarea lucrării Sale înaintea lui Dumnezeu permite întinderea iertării asupra întregii lumi. Dar alte pasaje arată că, deşi jertfa lui Hristos este suficientă pentru toţi păcătoşii, beneficiază de ea numai cei ce vor să şi-o însuşească prin credinţă. În Romani 3.22 este vorba de o neprihănire ce vine prin credinţa în Isus Hristos pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Dobîndirea acestei îndreptăţiri are loc numai prin credinţa în sîngele Său. În Ioan 3.16 se spune că Dumnezeu a iubit lumea, dar are viaţa veşnică numai cine crede în Domnul Isus. În Ioan 1.12, dreptul de copii ai lui Dumnezeu este dat tuturor celor ce L-au primit pe Isus ca Domn şi cred în inima lor că Dumnezeu L-a înviat din morţi (Romani 10.9). Aşadar, avem de-a face cu o primire personală şi o mărturisire individuală a morţii şi învierii Domnului Isus.

Cu sîngele mielului au fost unşi stîlpii uşii şi pragul de sus. Membrii familiei aflaţi înăuntrul casei mîncau mielul pascal cu azimi şi ierburi amare. Nu ei vedeau sîngele şi nu ei îi apreciau valoarea. Dumnezeu declară în mod categoric: „Eu voi vedea sîngele şi voi trece pe lîngă voi..." (Exod 12.13). Păcătosul care se pocăieşte şi vine la Domnul Isus nu poate aprecia deplin valoarea sîngelui Mîntuitorului. Nu mai este capabil să facă lucrul acesta. Din pricina acestui sînge El iartă şi primeşte pe păcătoşi. Aceştia se încred în cuvintele Scripturii şi-şi însuşesc făgăduinţele ei. Ei nu pot explica adîncimea harului mîntuitor, însă ceea ce le este bine cunoscut este că „sîngele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte de orice păcat" (1 Ioan 1.7).

NOAPTEA DE PAŞTE

În Israel, timpul se măsura astfel: lunile erau lunare şi începeau la fiecare lună nouă. Cum Pastele a fost stabilit în a 14-a zi a lunii, israeliţii au ieşit din Egipt cu lună plină. Seara, ei au mîncat mielul, avînd mijlocul încins şi fiind pregătiţi de plecare. „La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţii întîii-născuţi din ţara Egiptului, de la întîiul născut al lui Faraon care şedea pe scaunul lui de domnie pînă la întîiul născut al celui închis în temniţă şi pînă la totii întîii născuţi ai dobitoacelor. Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort" (Exod 12.29-30), Ne putem imagina uşor haosul şi deruta care a cuprins Egiptul în noaptea aceea. Fiecare se grăbea să ducă vecinului său vestea tristă despre moartea copilului său, însă acolo avea să afle că aceeaşi nenorocire a venit şi peste familia aceluia. În frunte cu Faraon, egiptenii îi alungă pe izraeliţi din ţară. Atunci aceştia, potrivit instrucţiunilor date lor de Dumnezeu, cer egiptenilor obiecte de argint, aur şi răsplată binemeritată pentru anii lor grei de muncă. În plină noapte, şiruri nesfîrşite de oameni de pe cuprinsul ţinutului Gosen se grupau la Ramses şi Sucot. Ce privelişte unică şi ce moment solemn pentru Moise! 600.000 de bărbaţi cu familiile lor plus o mulţime de oameni care li se alătură, reprezentînd o populaţie de 2-3 milioane de suflete, în afară de turmele de animale! Cînd avea 40 de ani, dorise să izbăvească pe fraţii săi cu propriile lui forţe. Dar iată că tensiunea crescîndă, determinată de urgiile succesive, culminase cu drama acestei nopţi de pomină, noapte care avea să marcheze începutul unei vieţi noi. Domnul îşi arătase puterea, îşi împlinise promisiunea. Sufletul slujitorului său era pătruns de o recunoştinţă profundă. Dar ce răspundere uriaşă avea să apese de acum încolo pe umerii săi! Ce probleme de maximă dificultate îi stăteau în fată, să conducă o asemenea mulţime de-a lungul unei pustii ale cărei greutăţi le cunoştea din proprie experienţă! Sarcina deosebit de grea a ducerii poporului în ţara făgăduinţei abia începea.