Capitolul 2 - Dispensaţiile

În această primă parte a cărţii, aş vrea să încerc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să pun în lumină, într-o formă cît se poate de consecventă şi de cuprinzătoare, caracterul, originea şi menirea adevăratei Biserici. Pe aceas-ta se bazează apoi partea a doua, care este orientată mai mult spre partea practică. Avînd în vedere acestea, am luat titlul pentru prima parte din 1 Timotei 3.15. În acest loc apostolul Pavel indică motivul pentru care scrie această epistolă: „Dar dacă voi întîrzia, să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului Celui viu, stîlpul şi susţinerea adevărului."

Acesta este de fapt un gînd minunat: Dumnezeul Cel viu are pe acest pămînt o locuinţă, o casă în care locuieşte. Şi această casă, Adunarea Dumnezeului Celui viu, este şi astăzi stîlpul şi susţinerea adevărului. În nici un alt loc de pe pămînt nu se poate găsi adevărul decît aici. Adevărul nu-l găseşti în credinţa islamică, în budism, ci îl găseşti în creştinismul adevărat. Adevărata Biserică nu este adevărul - Hristos şi Cuvîntul lui Dumnezeu sînt adevărul - ea este numai suportul care ţine în picioare adevărul şi îl menţine în această lume. Desigur, în zilele noastre, confuzia asupra temei care ne preocupă este mare, iar înţelegerea a ceea ce este Adunarea lui Dumnezeu este restrînsă.

Astăzi auzim despre multe biserici, denumiri şi adunări. Care dintre ele este cea adevărată? Răspunsul nu trebuie căutat printre părerile oamenilor; numai Cuvîntul lui Dumnezeu însuşi ne poate da răspunsul, numai Cuvîntul lui Dumnezeu este autoritatea pe care avem să ne bazăm. Trebuie să respingem categoric ideea, des auzită în legătură cu o evoluţie a adevărului, despre cele spuse în Sfînta Scriptură. O asemenea „evoluţie" ar deschide poarta pentru introducerea gîndurilor omeneşti, a invenţiilor şi a imaginaţiei în lucrurile sfinte. Şi adevărul, dacă ar fi trebuit să evolueze, nu ar fi fost de la început adevărul. Atunci nu am mai avea nimic sigur, pe care să ne putem baza. Nu! Dumnezeu ne-a vestit în Cuvîntul Său voia Sa sfîntă, iar înţelepciunea şi siguranţa noastră stau în aceea că noi ne supunem Cuvîntului Său şi rămînem în ce am auzit de la început (1 Ioan 2.24).

În acest Cuvînt găsim numai o Adunare, într-o unitate sfîntă, în toate ţările. Adunarea Dumnezeului Celui viu este singura Adunare sau Biserică şi de ea aparţine oricine crede în Hristos.

Ce înseamnă „Adunare"?

Poate că unul sau altul dintre cititor se va întreba de ce folosesc expresia „adunare" şi nu „biserică" sau „comunitate religioasă". Expresia „adunare" mi se pare cea mai bună traducere a cuvîntului grecesc ekklesia. Acest cuvînt se compune din prepoziţia grecească ek, care înseamnă „din" sau „afară", şi din verbul grecesc kaleo, care înseamnă "a chema". Tradus exact, ekklesia ar fi „cei chemaţi afară".

Cu ekklesia, grecii desemnau iniţial mulţimea cetăţe-nilor chemaţi, adunaţi pentru discutarea unor probleme publice. Două exemple interesante pentru această întrebuinţare le găsim în Faptele Apostolilor 19.39: „dar, dacă umblaţi după altceva", spune mai-marele cetăţii, „se va hotărî într-o Adunare legală" şi în versetul 41: „şi spunînd aceste lucruri, a dat drumul Adunării." În Septuaginta (traducerea grecească a Vechiului Testament) şi, de exemplu, în Faptele Apostolilor 7.38. cu expresia „adunare" este desemnat Israel: „El (Moise) este acela care, în Adunarea israeliţilor în pustie, cu îngerul care i-a vorbit ... şi cu părinţii noştri ...". În majoritatea locurilor din Noul Testament, cuvîntul „adunare" îi desemnează pe creş-tinii credincioşi care sînt „chemaţi afară" din lume şi care acum, după gîndul şi voia lui Dumnezeu, sînt „adunaţi" în jurul lui Hristos.

Această adunare, strîngere în jurul unei persoane comune, nu reiese din cuvintele „comunitate" şi „biserică". Şi tocmai scoaterea în evidenţă a acestui sens a fost, după cum se vede, intenţia Duhului lui Dumne-zeu atunci cînd foloseşte cuvîntul ekklesia. Cuvîntul „biserică" este doar împrumutat, fiind o transpunere în limba germană („Kirche" = biserică) a grecescului kyriake, care în vocabularul creştinismului timpuriu însemna „ziua Domnului", „duminică". (în limba română, cuvîntul „biserică" provine de la grecescul „basilica" = casă de locuit a împăratului, basileu.) Această expresie nu pare potrivită pentru a desemna Adunarea lui Dumnezeu.

Cuvîntului ekklesia este folosit în Noul Testament cu următoarele trei sensuri:

1)o Adunare cu caracter universal;

2)adunarea lui Israel în Vechiul Testament;

3)Adunarea Dumnezeului Celui viu (de exemplu 1 Corinteni 10.32). Cu acest sens expresia este folosită cel mai des.

Ce nu este Adunarea

Adesea poate fi întîlnit gîndul, care de altfel este greşit, că Adunarea din Noul Testament este o continuare a lui Israel din Vechiul Testament, un Israel duhovnicesc, şi că Dumnezeu, în principiu, acţionează la fel, atît în Vechiul Testament cît şi în Noul Testament. Se consideră adesea că ceea ce găsim în Vechiul Testament referitor la poporul evreu este şi criteriul după care Dumnezeu Se poartă cu creştinii. Pentru mulţi, Adunarea (Biserica) este pur şi simplu totalitatea credincioşilor din toate timpurile.

Pentru înţelegerea subiectului pe care ni l-am propus, este foarte important să sesizăm diferenţele, chiar contrastul dintre felul de a lucra al lui Dumnezeu, în căile Sale, în Vechiul Testament şi ceea ce întreprinde astăzi pentru slăvirea Fiului Său. precum şi faptul că Israel nu este Adunarea (Biserica) şi nici Adunarea nu este Israel.

Adevărul care a fost şi în Vechiul Testament

Înainte de a ne opri la aceste diferenţe dintre căile lui Dumnezeu în Vechiul şi în Noul Testament, trebuie să spunem că întotdeauna au existat lucruri care sînt general valabile şi întotdeauna adevărate. Astfel Dumnezeu a fost şi este întotdeauna un Dumnezeu unic, singurul şi adevăratul Dumnezeu. De asemenea au existat întotdeauna oameni care, prin harul Său, au crezut în El, au avut încredere în Cuvîntul Său şi pe care El i-a iubit. Ceea ce Dumnezeu a lucrat în Vechiul Testament, a făcut prin Duhul Sfînt. Acest lucru nici astăzi nu este altfel. Apoi şi principiile morale ale stăpînirii lui Dumnezeu, adică ale felului Său de a proceda cu fiii oamenilor, reprezintă o parte importantă a Vechiului Testament; ele au fost şi rămîn mereu aceleaşi. Astfel, de exemplu, viaţa patriarhilor şi a credincioşilor din Vechiul Testament, viaţă pe care au dus-o sub privirea lui Dumnezeu, constituie învăţături importante pentru atitudinea noastră practică. În cea mai veche carte a Bibliei, cartea lui Iov, citim cuvinte pline de consolare, valabile şi astăzi, despre purtarea lui Dumnezeu cu cel credincios: „Nu-Şi întoarce ochii de la cei drepţi ..." (capitolul 36.7). Încă în Vechiul Testament a dat făgăduinţe de preţ, deşi caracterul acestora era deosebit de cel din timpul nostru.

Cele şapte dispensaţii

În căile lui Dumnezeu cu oamenii există însă, în diverse perioade de timp, deosebiri importante în ce priveşte mîntuirea. În Sfînta Scriptură recunoaştem în total şapte dispensaţii sau epoci. Prin dispensaţii înţelegem perioade în felul de a lucra al lui Dumnezeu cu oa- menii, perioade care se succed şi au un caracter diferit, dar care niciodată nu revin după ce au trecut. Întîia dispensaţie este aceea a inocenţei, a nevinovăţiei, cînd prima pereche de oameni s-a bucurat de binecuvîntările paradisului pămîntesc al lui Dumnezeu, de binecuvîntările grădinii Edenului, fără a avea conştiinţa binelui şi a răului. Putem presupune că această perioadă nu a durat mult, deoarece şi-a găsit un sfîrşit brusc, prin intrarea păcatului. Şi astfel Dumnezeu a trebuit să încheie deja această primă etapă prin judecată: „Astfel El a izgonit pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus heruvimii şi sabia învăpăiată care se îndrepta în toate direcţiile, ca să păzească drumul spre pomul vieţii" (Geneza 3.24).

A doua dispensaţie este aceea a conştiinţei; ea a ţinut de la căderea în păcat a lui Adam pînă la Noe şi cuprinde, după calculele biblice, o perioadă de aproximativ 1.656 ani. Dumnezeu încă nu dăduse indicaţii pentru convieţuirea oamenilor, relaţia lor cu El însuşi încă nu fusese reglementată. Dar prin căderea în păcat, omul a primit - în prevederea lui Dumnezeu - cunoştinţa a ceea ce este bine şi rău şi „a ajuns ca unul din Noi, cunoscînd binele şi răul" (Geneza 3.22). Pe lîngă descoperirile pe care Dumnezeu le-a făcut despre Sine în creaţie şi în purtarea Sa cu primii oameni, conştiinţa urma să fie, pentru o perioadă îndelungată, criteriul deosebit pentru acţiunile oamenilor. Şi această epocă s-a încheiat cu judecata lui Dumnezeu (citeşte şi în Geneza 7.11-23; 2 Petru 2.5).

A treia dispensaţie este a guvernării, caracterizată prin aceea că Dumnezeu i-a dat omului - lui Noe - sa-bia pentru a menţine pe pămînt buna purtare şi ordinea (Geneza 9.3-7); ea se întinde de la Noe pînă la Avraam, pe o perioadă de aproximativ 452 ani. Pentru a pune graniţe violenţei omului, Dumnezeu a dat conducerea, pe care pînă atunci o avea doar El, în mîna omului şi i-a poruncit: „Dacă cineva varsă sîngele omului, şi sîngele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui" (Geneza 9.6). Şi la sfîrşitul acestei epoci stă judecata: Dumnezeu a încurcat limba oamenilor, pînă atunci unitară (Geneza 11.5-9).

În cea de-a patra dispensaţie, perioada de la Avraam pînă la Moise, găsim făgăduinţa ca principiu de bază al lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a condus pe Avraam din Ur, din Caldeea, în ţara Canaan şi i-a dat făgăduinţa că va face din el o naţiune mare. „Te voi face să devii un neam mare şi te voi binecuvînta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvîntare. Voi binecuvînta pe cei ce te vor binecuvînta şi voi blestema pe cei ce te vor bles-tema; şi toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine" (Geneza 12.2-3). Mai tîrziu, Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam un fiu pe care l-a primit cînd avea o sută de ani (Romani 4.19-21) şi care era o pildă minunată pentru Unul mai mare, pentru Hristos. în lumina făgăduinţelor lui Dumnezeu s-au scurs 505, ani pînă cînd şi aici a intervenit judecata şi copiii lui Israel au fost asupriţi aspru de faraonul Egiptului (Exod 1.8-16).

A cincea dispensaţie este cea a legii şi cuprinde perioada de la Moise pînă la Hristos - o perioadă de aproximativ 1420 ani. Această epocă ocupă cel mai mare spaţiu în învăţăturile Vechiului Testament şi are o importanţă deosebită. Legea, dată poporului pămîntesc - Israel - ca regulament, a răspîndit o lumină puternică asupra gîndurilor şi fiinţei lui Dumnezeu şi conţine imagini minunate ale lui Hristos şi ale lucrării Sale (să ne gîndim doar la indicaţiile referitoare la jertfe şi la construirea cortului). În altă privinţă însă a fost un jug pe "care", spune Petru, "nici părinţii" noştri, nici noi nu l-am putut purta" (Faptele Apostolilor 15.10); ea a fost un îndrumător spre Hristos (Galateni 3.24). El însuşi a fost născut - o, ce har! - „sub lege" (Galateni 4.4). Şi spre sfîrşitul acestei dispensaţii a stat, în ceea ce priveşte poporul Israel ca întreg, o judecată serioasă: Dumnezeu a dus cele zece seminţii în robia asiriană (2 Împăraţi 17.1-6) şi, cîtva timp mai tîrziu, cele două seminţii în robia babiloniană (2 Împăraţi 25.1-11) - o judecată care ţine pînă în ziua de astăzi. În final Dumnezeu a adus, în anul 70 după Hristos, judecata peste sistemul evreiesc, prin distrugerea Ierusalimului.

Timpul de faţă, ca a şasea dispensaţie, în care ne este dat să trăim, este cea a harului. Ea a început în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2) şi îşi va avea sfîrşitul la răpirea Adunării (1 Tesaloniceni 4.15-17). În privinţa mîntuirii, această epocă este cea mai importantă şi cea mai măreaţă dintre căile lui Dumnezeu cu oame-nii: este vremea Bisericii pe pămînt; este vremea în ca-re Dumnezeu îi cheamă pe păcătoşi din lume spre a-i conduce în lumina Sa minunată. Din punct de vedere istoric va sfîrşi însă şi vremea mărturiei lui Hristos cu o serioasă judecată: Domnul Isus îl va nimici pe acel nelegiuit prin arătarea venirii Sale şi Dumnezeu va împlini judecata asupra creştinilor de nume, fără viaţă, după ce, înainte, le va trimite o puternică lucrare de ră-tăcire, „ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, "să fie judecaţi" (2 Tesaloniceni 2.7-12). A şaptea şi ultima epocă va fi aceea a împărăţiei de o mie de ani, începînd cu apariţia Domnului în putere şi slavă (Apocalipsa 11.15-18) şi sfîrşind cu marele tron alb (vezi Apocalipsa 20.10-15), unde toţi morţii, care odinioară nu L-au primit prin credinţă pe Domnul Isus, vor fi judecaţi pentru a fi aruncaţi pe vecie în iazul de foc.

Încercarea omului

Desigur, am observat, privind cele şapte dispensaţii, că fiecare dintre ele se sfîrşeşte cu judecată. Cum vine aceasta? Care este motivul pentru care Dumnezeu acţionează atît de serios? Îi face plăcere judecata? O! Nu, El este încet la mînie şi are o mare bunătate şi îndurare. Răspunsul trebuie căutat în următorul fapt: căile lui Dumnezeu cu oamenii, în epoci diferite sînt caracterizate prin aceea că Dumnezeu le-a dat oameni-lor o răspundere şi i-a pus la încercare. El căuta să găsească ceva bun la cel pe care El Înşuşi l-a făcut „foarte bun" (Geneza 1.31). Care a fost însă rezultatul testării omului?

Omul, care s-a bucurat de cele mai fericite condiţii în paradis şi se mai găsea în starea de nevinovăţie, a fost pus sub răspunderea de a nu mînca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2.16, 17). El însă nu a ascultat, nu s-a încrezut în Dumnezeu, a ascultat de şarpe şi a căzut în păcat (Geneza 3.6).

În vremea cînd domnea doar conştiinţa şi omul era pus sub răspunderea de „a face bine" (Geneza 4.3, 7). a avut loc primul fratricid. Dumnezeu a trebuit să vadă că răutatea omului era mare pe pămînt şi că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău (Geneza 6.5).

În epoca guvernării omului, cînd Dumnezeu i-a încredinţat lui Noe sabia, acesta nu a făcut faţă: Noe nu se putea conduce nici măcar pe sine însuşi (vezi în Geneza 9.21). În această vreme s-a întîmplat că oamenii, în mîndria lor, s-au răzvrătit împotriva lui Dumne-zeu şi au vrut să-şi construiască o cetate cu un turn al cărui vîrf să ajungă la cer, ca astfel să-şi facă un nume (Geneza 11.4).

După ce Dumnezeu Şi-a ales în Avraam un popor pămîntesc, i-a dat acestuia, sub Moise, legea, cu răspunderea pentru popor să asculte de glasul Său şi să păzească legămîntul Său (Exod 19.5). I-a dat un loc cu deosebite privilegii exterioare şi l-a separat, prin diversele instituţii, ritualuri, prescripţii şi slujbe, de urîciunile celorlalte popoare, pentru Sine: prin sfînta Sa lege El Şi-a separat astfel poporul, care, în majoritate, era tot atît de stricat ca şi neamurile, de restul popoarelor lumii, încît era un păcat pentru un evreu să aibă legături cu păgînii. Să amintim doar cu cîtă stăruinţă l-a pregătit Domnul pe Petru pentru a merge în Cezareea, la Corneliu, sutaşul păgîn (Faptele Apostolilor 10).

Poporul Israel a încălcat însă legea la puţin timp după ce i-a fost dată şi a fost neascultător faţă de Domnul Dumnezeul său (2 Împăraţi 17.7-20). S-a abătut de la Dumnezeu spre idoli şi a dovedit în faţa întregii lumi că roadele acestei naţiuni, în ciuda faptului că se bucura de privilegii deosebite şi era condusă de marea înţelepciune a lui Dumnezeu, nu era decît duşmănie crescîndă faţă de Dumnezeu Însuşi.

Faptul care a încununat testarea omului de către Dumnezeu a fost trimiterea Fiului Său iubit în această lume a păcatului şi a morţii. În Marcu 12.6 citim mişcătoarele cuvinte: „Mai avea pe singurul şi preaiubitul său fiu; la urmă, l-a trimis şi pe el la ei." Domnul Isus a fost aici, în acest loc al acţiunii păcatului şi al morţii, şi a întruchipat în mod desăvîrşit bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1.18).

Venirea Domnului Hristos a adus însă la lumină un adevăr îngrozitor: omul nu numai că este stricat şi urmează propria sa voinţă, ci el este vrăjmaşul lui Dumnezeu şi urăşte bunătatea desăvîrşită a lui Dumnezeu arătată în El - Omul venit din cer. Cît de mişcătoare sînt cuvintele Domnului: „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum, ei au văzut şi M-au urît şi pe Mine şi pe Tatăl Meu" (Ioan 15.24). Prin respingerea Domnului Isus Hristos, a ieşit deplin la lumină falimentul total al omului care a primit o răspundere: el nu numai că iubeşte păcatul, ci urăşte dragostea lui Dumnezeul

A fost Dumnezeu surprins de evoluţia lucrurilor, a fost El nedumerit? O, nu! Deoarece a fost slăvit în mod desăvîrşit şi în privinţa păcatului prin lucrarea Fiului Său iubit la crucea de pe Golgota, Dumnezeu îi oferă omului harul Său nemărginit. Evreii au pierdut, pentru timpul de faţă, poziţia lor privilegiată, deoarece L-au crucificat pe Hristosul lui Dumnezeu, pe Mesia al lor şi au fost alungaţi din ţară şi împrăştiaţi printre popoarele pămîntului. Dar, dacă Dumnezeu a dat la o parte pe Israel, a deschis calea pentru naţiuni, ca ele să poată veni de la întuneric la lumina Sa minunată. Cu aproape 2.000 de ani în urmă, El a făcut să înceapă epoca harului. În căile lui Dumnezeu cu pămîntul, crucea şi învierea Domnului Isus reprezintă puncte de cotitură hotărîtoare. Pe baza deplinei lucrări de ispăşire a Domnului Isus, Dumnezeu nu mai cere ceva bun de la om, ci El Însuşi dă (Ioan 3.16-18; 4.10).

De la cruce, Dumnezeu nu-l mai încearcă pe om, deoarece punctul culminant al iubirii lui Dumnezeu a fost şi punctul culminant al răutăţii omului. Omul nu poate arăta ce este mai mult decît a arătat la cruce. De ce să-l încerce Dumnezeu mai departe? Că omul este răspunzător pentru faptele sale şi în vremea harului, şi mai ales în această vreme, nu mai trebuie subliniat. Tot atît de puţin se pune întrebarea dacă el ar corespunde sau nu acestei responsabilităţi după gîndurile lui Dumnezeu: creştinătatea este la fel de coruptă (vezi 1 Timotei 4.1-3) ca odinioară poporul evreu şi Hristos va vărsa din gura Sa acest sistem fără viaţă care îi poartă numele (Apocalipsa 3.16).

Dar cu aceasta am înaintat prea mult în perspectiva profetică, dacă vrem să încheiem gîndul urmărit (încercarea omului în diversele epoci). Vreau să părăsim acum acest fir al responsabilităţii şi să ne îndreptăm spre ceea ce a făcut Dumnezeu în acest timp, spre cinstirea Fiului Său, şi pe tărîmul falimentului omului. Pentru aceasta trebuie să vorbesc încă o dată despre însemnătatea crucii în domeniul căilor lui Dumnezeu cu pămîntul.

Două sensuri ale crucii lui Hristos

„Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sîngele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al despărţiturii şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, legea poruncilor în rînduielile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcînd pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia" (Efeseni 2.13-16).

În acest fragment, crucea lui Hristos ne este prezentată într-un sens deosebit. Faptul că ea constituie temelia mîntuirii personale şi a păcii sufletului este în general mai mult sau mai puţin înţeles şi apreciat de toţi adevăraţii creştini, pentru că altfel ei nu ar fi adevăraţi creştini. Poate că pe alocuri, înţelegerea şi aprecierea sîngelui lui Hristos este diferită; dar sensul fundamental al lucrării lui Hristos pentru nevoile personale ale păcătosului în faţa lui Dumnezeu este recunoscut de către toţi credincioşii.

Însemnătatea crucii lui Hristos privind căile lui Dumnezeu este în general puţin înţeleasă. Pînă atunci Dumnezeu S-a ocupat doar de poporul Său pămîntesc; toate binecuvîntările au fost în legătură cu poporul Israel (Romani 9.4-5). Păgînii au rămas (luaţi în ansamblu) în afara a ceea ce făcea Dumnezeu. Ei nu au fost luaţi în seamă, au fost ca şi inexistenţi în faţa lui Dumnezeu. Acest fapt a fost atît de evident încît Domnul Isus în timpul vieţii Sale le-a poruncit ucenicilor Săi să nu meargă pe calea păgînilor (Matei 10.5). El Însuşi a fost trimis doar la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15.24) şi acolo i-a trimis şi pe ei. Aceasta nu a fost dovada unei lipse de dragoste sau de apreciere a credinţei, pe care El a găsit-o chiar într-un sutaş păgîn (Matei 8.10), ci a faptului că încă mai exista legea numită aici „zid despărţitor".

În Efeseni 2, Dumnezeu Se adresează credincioşilor dintre păgîni. Ce imagine a lor ne prezintă în versetele 12 şi 13! În acea vreme ei erau fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Este numai dovada harului lui Dumnezeu că ei şi noi, cei „depărtaţi" din punctul de vedere al mîntuirii, am fost apropiaţi prin sîngele lui Hristos.

Dar nu numai Dumnezeu i-a apropiat pe cei depărtaţi, ca să aibă acces la El prin Duhul, ci găsim că şi Hristos, - pe temelia jertfei Sale, - creează ceva nou (versetul 15): El formează acum, din evrei şi păgîni un popor ceresc, creează din oamenii de odinioară un om nou. Să fim însă atenţi: credincioşii dintre naţiuni nu sînt ridicaţi la înălţimea privilegiilor lui Israel, aceasta înseamnă că ei nu devin evrei. Oh, aceasta ar fi fost deja foarte mult, dacă ne-ar fi ridicat pe noi, cei lipsiţi de făgăduinţe şi de nădejdi, la nivelul privilegiilor poporului evreu. Hristos creează ceva mult mai măreţ: din evrei şi din păgîni face un om nou, unde nu mai este nici iudeu, nici grec (Galateni 3.28), un om nou, care reprezintă propriile Sale trăsături aici pe pămînt.

Legea poruncilor în orînduirile ei a fost îndepărtată ca regulă de viaţă, iar iudeii şi păgînii, între care pînă atunci existau relaţii de vrăjmăşie, au fost împăcaţi acum cu Dumnezeu într-un singur trup prin cruce: crucea a înlăturat complet vrăjmăşia, atît între cei credincioşi dintre iudei şi dintre neamuri, cît şi pe cea care a existat între aceştia şi Dumnezeu. Atît de mult a fost îndepărtată această vrăjmăşie prin cruce, încît cei credincioşi dintre iudei şi păgîni constituie un trup, un organism viu. Lăudat fie Domnul Isus, lăudat fie Dumnezeul şi Tatăl nostru pentru acest fapt minunat! Acum nu mai există iudei şi păgîni (în măsura în care este vorba de credincioşii din timpul harului), ci doar Adunarea lui Dumnezeu (1 Corinteni 10.32). Această Adunare este un organism ceresc, legat de slăvitul Cap, Hristos, în cer. Ea este Trupul Său (Efeseni 1.23). Şi această expresie, „Trupul Său", nu vorbeşte doar despre unitate, ci şi despre „a fi una" - despre „a fi una" mădularele între ele şi despre „a fi una" Hristos şi mădularele Sale.

Despre acest adevăr minunat aflăm şi mai mult în capitolul următor, astfel încît acum mă pot limita la observaţia că Dumnezeu ne prezintă Adunarea în Noul Testament prin patru imagini: în afară de Trup al lui Hristos, ea ne este arătată drept casă a lui Dumnezeu, drept lumină şi în final, Mireasă a lui Hristos. Aceasta constituie conţinutul următoarelor capitole.

O taină

Cînd în Noul Testament este vorba despre o „taină", atunci nu se referă la ceva misterios sau greu de înţe-les. Cu mult mai mult, prin „taină" se înţelege un adevăr care în Vechiul Testament nu este descoperit, un adevăr care s-a putut face cunoscut doar prin revelaţie din partea lui Dumnezeu şi care, după ce a fost făcut cunoscut, poate fi înţeles de om numai prin credinţă. Celor credincioşi li s-a dat privilegiul să cunoască şi să înţeleagă „tainele" Noului Testament. De aceea ele nu mai sînt taine ascunse, ci revelate. „Pentru că vouă v-a fost dat", le spune Domnul Isus ucenicilor Săi în Evan-ghelia după Matei 13, „să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar lor (celor necredincioşi) nu le-a fost dat" (versetul 11). Există în prorociile Vechiului Testament multe lucruri de preţ, dar ele nu sînt numite taine. Poate ajută mult ca în acest loc să enumerăm cele mai importante taine revelate în Noul Testament:

- Taina evlaviei, care este adevărata cucernicie (1 Timotei 3.16).

- Taina credinţei (1 Timotei 3.9).

- Taina unităţii dintre Hristos şi Adunare (Efeseni 5.32).

- Taina lui Hristos, unitatea credincioşilor dintre iudei şi păgîni (Efeseni 3.4-6).

- Taina schimbării credincioşilor la venirea Domnului (1 Corinteni 15.51).

- Taina revenirii lui Israel la Domnul (vezi în Romani 11.25).

- Taina Evangheliei (Efeseni 6.19).

- Taina împărăţiei lui Dumnezeu (Marcu 4.11; Matei 13.11; Luca 8.10).

- Taina celor şapte stele şi a sfeşnicelor de aur (Apocalipsa 1.20).

- Taina fărădelegii (2 Tesaloniceni 2.7).

- Taina Babilonului, a desfrînatei (vezi în Apo-calipsa 17.5).

- Taina de a-Şi uni iarăşi, în Hristos, toate lucrurile (Efeseni 1.9-10).

Adevărul despre Hristos şi Adunare este o taină: pla-nul lui Dumnezeu în legătură cu Hristos şi Adunarea nu a fost revelat în Vechiul Testament. Dumnezeu l-a avut din veşnicie în inima Sa, dar el era acolo ascuns ca o taină (citeşte în Efeseni 3.5, 9; Romani 16.25-26 şi Coloseni 1.26). Această „taină a lui Hristos" nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în veacurile dinainte, cum spune apostolul Pavel în Efeseni 3.5: „... cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi proroci, prin Duhul". Ordinea „apostoli şi proroci" (apostolii sînt numiţi înaintea prorocilor) arată că nu este vorba de profeţi ai Vechiului Testament, ci de apostolii şi profeţii Noului Testament, a căror învăţătură - concretizată astăzi în Sfînta Scriptură - constituie temelia Adunării, „piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos" (Efeseni 2.20). Trebuie acordată atenţie şi faptului că apostolul, spre deosebire de ceea ce a fost vestit mai înainte, vorbeşte aici despre ceea ce a fost descoperit „acum". Şi ceea ce face faptul şi mai limpe-de: revelaţia „administrării tainei" a fost încredinţată exclusiv lui Pavel; numai în scrisorile sale găsim expunerea acestor gînduri, care odinioară erau ascunse în inima lui Dumnezeu.

Deci nu trebuie să căutăm adevărul despre Adunarea lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Dacă o facem totuşi, atunci vom ajunge la concluzii total greşite şi nu vom înţelege niciodată adevărata natură a Adunării. Nici un om credincios din Vechiul Testament - nici un Avraam, nici un Moise, nici un David, nici un Isaia - nu a ştiut nimic despre Adunarea Dumnezeului Celui viu şi, drept urmare, nici unul nu a vorbit despre ea şi nici nu a făcut vreo aluzie. Din nenorocire, mulţi copii dragi ai lui Dumnezeu nu înţeleg acest lucru. Pentru ei nu constituie nici o greutate de a găsi în Vechiul Testament ceea ce ei consideră a fi Biserica, însă greşesc. Ei amestecă în permanenţă adevăruri din Vechiul Testament cu adevăruri din Noul Testament, dispensaţia creştină cu dispensaţia iudaică şi nu obţin astfel niciodată o perspectivă clară asupra gîndurilor lui Dumnezeu, ci cad pradă, mai devreme sau mai tîrziu. unor erori cum este. de pildă, aceea că măslinul din Romani 11 ar fi o imagine a adevăratei Biserici şi deci, chiar copii ai lui Dumnezeu pot fi „tăiaţi" şi prin aceasta pierduţi. De aceea, înţelegerea diferitelor dispensaţii este de neapărată trebuinţă. Cu totul altceva este, bineînţeles, faptul că, privind în urmă, găsim în Vechiul Testament, prin lumina Noului Testament, pilde şi umbre despre acest adevăr al Adunării. Să ne gîndim de exemplu, la soţia lui Iosif şi a lui Moise, la cortul întîlnirii, la rămăşiţa sub Ezra şi sub Neemia şi altele.

Chiar şi atunci cînd Domnul Isus a fost deja pe pămînt, Adunarea lui Dumnezeu nu exista încă, şi El nici nu început s-o construiască atunci. În Noul Testament, Biserica este amintită pentru prima dată la Matei 16, versetul 18. Acolo zidirea Bisericii de către 1-1 este prezentată ca aparţinînd viitorului. „Pe această stîncă", spune Domnul Isus, „voi zidi Biserica Mea ..." El i-a dat lui Simon un nou nume - Petros = piatră - şi a dat de înţeles că îşi va zidi Biserica pe această persoană, despre care a vorbit Petru, pe această „stîncă" (în greceşte petra). A doua şi ultima menţionare în evanghelii o găsim în Matei 18, versetul 17. Dar şi aici se vorbeşte despre ceva din viitor; Domnul Isus încă era pe pămînt, aşa că problemele dintre fraţi puteau fi aduse înaintea Lui.

O importantă zi de naştere

Capitolul al doilea din Faptele Apostolilor ne prezintă o importantă „zi de naştere", aceea a Adunării lui Dumnezeu. Găsim acolo o ceată de credincioşi încă de pe vremea Domnului, care I-au urmat personal. Aceştia au reprezentat nucleul Adunării în ziua constituirii ei. Prin coborîrea Duhului Sfînt, ei au fost botezaţi, ca să alcătuiască un singur Trup (1 Corinteni 12.13) şi prin aceasta au fost strîns legaţi de slăvitul Mîntuitor din cer. De acum înainte ei nu umblau doar ca persoane individuale, ci ca un organism colectiv, ca Trup al lui Hristos; luaţi individual, ei erau mădulare unii altora.

Aici vedem o minunată şi pînă atunci necunoscută unitate şi unanimitate în atitudinea lor practică, determinată de Duhul Sfînt care locuia în ei. Astfel citim în Faptele Apostolilor 2.42-44: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne. Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun."

Iar în Faptele Apostolilor 4.32-33. citim alte importante cuvinte: „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sînt ale lui, ci aveau toate în comun. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învie-rea Domnului Isus şi un mare har era peste toţi."

Aceasta este deci Adunarea lui Dumnezeu: o colectivitate vie, constituită din adevăraţi credincioşi, botezaţi într-un singur Trup prin Duhul Sfînt, legaţi cu Domnul, în calitate de Cap al Trupului, şi legaţi între ei. Biserica Sfintei Scripturi nu este deci o clădire materială, deoa-rece Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mîini (Faptele Apostolilor 17.24). Ea este mult mai mult, un organism viu, o casă duhovnicească şi este formată din pietre vii (1 Petru 2.5). De aceasta ne vom ocupa mai îndeaproape în continuare.

Cînd Domnul Isus a fost botezat cu Duhul Sfînt (şi să fim atenţi că El este primul şi singurul om care a primit Duhul Sfînt înainte ca lucrarea mîntuirii să fie săvîrşită. deoarece El era fără păcat şi Sfîntul lui Dumnezeu nu avea nevoie de mîntuire), atunci Duhul Sfînt a venit în chip de porumbel peste El (Matei 3.16). Aici însă, cînd cei credincioşi au primit botezul cu Duhul Sfînt. Duhul Sfînt le-a apărut sub forma unor limbi ca de foc. care s-au aşezat cîte una pe fiecare dintre ei. „Şi toţi au fost umpluţi de Duh Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească." Aceste limbi ca de foc vorbesc despre cuvîntul mărturiei lui Dumnezeu în putere. Însă această mărturie nu trebuia să rămînă redusă doar la evrei, ci şi păgînii trebuiau să audă despre „lucrurile minuna-te ale lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 2.11). Aici vedem cum, prin Duhul Sfînt, au fost depăşite pentru o vreme obstacolele limbii, pe care le-a ridicat Dumnezeu la Babei pentru îngrădirea mîndriei omului. Această depăşire dovedeşte faptul că Evanghelia harului lui Dumnezeu trebuia să ajungă acum şi la cei care erau departe.

Aceasta este deci „ziua de naştere" a Adunării. Din acea zi a Cincizecimii, Dumnezeu Duhul Sfînt este ca Persoană pe acest pămînt şi Faptele Apostolilor prezintă lucrarea Sa în Adunare pentru a o conduce. El a folosit o mulţime de unelte; dar vom vedea, cînd vom urmări istoria Adunării, unică în felul ei, că acolo unde a acţionat Duhul Sfînt, El a condus la unitate şi a realizat acea singură Adunare a lui Dumnezeu. A ieşit la iveală puterea, dar nu a omului, ci a lui Dumnezeu. Adunarea a fost locul desfăşurării acestei puteri. În Faptele Apostolilor 4 găsim de asemenea prima oră de rugăciune a Adunării: „»Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să predice Cuvîntul Tău cu toată îndrăzneala şi întinde-Ţi mîna ca să se facă vindecări, semne şi minuni, prin Numele Robului Tău Celui Sfînt, Isus.« Pe cînd se rugau ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfînt şi vesteau Cuvîntul lui Dumne-zeu cu îndrăzneală" (versete 29-31).

Ce scenă a fost aceasta! O Adunare, o inimă, o intenţie: slăvirea lui Isus! Duhul Sfînt a fost de faţă şi a lucrat nestingherit. Desigur, suspinăm cînd comparăm starea actuală a creştinătăţii cu acele zile fericite de la început!

Prezenţa Duhului Sfînt

Atît de reală a fost prezenţa Duhului Sfînt ca Persoană pe pămînt, încît Petru a putut să-i spună lui Anania: „pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfînt...?" (Faptele Apostolilor 5.3). În capitolul 10, versetul 19, citim că Duhul Sfînt i-a vorbit lui Petru: „Iată că te caută trei oameni". După întoarcerea păgînilor la Dumnezeu şi după revărsarea Duhului Sfînt şi peste ei, Petru spune în capitolul 11, versetul 12: „Duhul Sfînt mi-a spus să plec cu ei, fără să am vreo îndoială". În capitolul 13, Duhul Sfînt ocupă aceeaşi poziţie de conducere dumnezeiască în adunarea din Antiohia. „Pe cînd slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfînt a zis: »Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.«" După aceea au postit şi s-au rugat. Iar în versetul 4 citim: „Iar ei, fiind trimişi de Duhul Sfînt, s-au coborît la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru". Cînd adunarea din Ierusalim trebuia să ia o hotărîre importantă, devine din nou evidentă prezenţa Duhului Sfînt: „Căci s-a părut bine Duhului Sfînt şi nouă să nu mai punem peste voi altă greutate, decît aceste lucruri necesare" (capitolul 15.28). În slujba lor. apostolii au fost conduşi de această Persoană dumnezeiască: „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfînt să predice Cuvîntul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi al Galatiei. ... se pregăteau să intre în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie" (capitolul 16.6-7).

Astfel vedem Adunarea de-a lungul cărţii Faptele Apostolilor sub conducerea suverană a Duhului Sfînt. Un trist eşec şi în acest punct ne este prevestit în capitolul 20, versetele 28-30. Da, chiar apostolul Pavel nu a ascultat de glasul Duhului (capitolul 21.4-5), cu toate că a fost condus de o motivaţie nobilă - dragostea faţă de fraţii săi trupeşti (Romani 9.1-3). Nesupunerea omului nu schimbă adevărul lui Dumnezeu. Hristos este slăvit în cer, Duhul Sfînt a fost trimis pe pămînt şi El locuieşte în Adunare. Ah, cît de mare este eşecul creştinismului în recunoaşterea şi realizarea prezenţei dumnezeieşti şi a conducerii Duhului Sfînt!

Să ne reamintim ce înseamnă ekklesia: Adunarea este o ceată de „oameni chemaţi afară" din această lume. Iacov spune în Faptele Apostolilor 15.13-14: „Fraţilor, ascultaţi-mă! Simon a spus cum, mai întîi. Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său". Aceasta este deci Adunarea: un popor, scos din rîndul neamurilor prin lucrarea suverană a Duhului lui Dumnezeu pentru Numele Său. De-ar fi respectat Biserica aceasta şi şi-ar fi păstrat caracterul ceresc! Nu sînt cei din camera de sus, care s-au despărţit de lumea religioasă care şi-a crucificat Mîntuitorul, şi stăruiesc în rugăciune, un simbol pentru poziţia după voia lui Dumnezeu, poziţie pe care şi noi ar trebui să o avem astăzi?

Domnul însă a adăugat

În acele zile puterea şi sfinţenia mai caracterizau prima biserică şi noi citim în Faptele Apostolilor 5.13: „şi nici unul din ceilalţi nu îndrăznea să se alipească de ei; dar poporul îi lăuda". Necredincioşii simţeau că ei nu au ceea ce posedă cei născuţi din nou: Duhul Sfînt. Dar cei care au fost într-adevăr mîntuiţi au fost „adăugaţi Domnului" şi nu oamenilor sau unor organizaţii bisericeşti oarecare (capitolul 5.14). Nu ne putem adăuga singuri adevăratei Biserici. De asemenea nu citim că oamenii s-ar fi „alăturat" unei comunităţi sau chiar unei biserici a lui Dumnezeu. Cu mult mai mult auzim în Faptele Apostolilor 2.47, cuvinte importantele: „Şi Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mîntuiţi."

Ce mîngîiere, în zilele noastre de decădere şi dezordine, că cel cu adevărat întors la Dumnezeu aparţine „Adunării celor întîi-născuţi" (Evrei 12.23)! Aceasta este singura Biserică din care putem face parte conform Sfintei Scripturi. Singura apartenenţă pe care o cunoaşte Scriptura este cea de mădular al Trupului lui Hristos.

Adunarea este Adunarea lui Dumnezeu; ea îi aparţine Lui şi toate drepturile le are El, deoarece El Şi le-a cîştigat prin sîngele Său (Faptele Apostolilor 20.28). Nu vom avea claritate asupra a ceea ce este Adunarea lui Dumnezeu în ochii Săi, pînă nu vom recunoaşte că El a creat Adunarea pentru veşnica slăvire a Sa şi a Domnului Isus: „a Lui să fie slava în Biserică, în Hristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor. Amin" (Efeseni 3.21).

Intenţia prezentă a lui Dumnezeu

Dumnezeu nu urmăreşte cu Adunarea doar un scop pentru veşnicie, ci şi pentru timpul de faţă. Cuvîntul azi în Efeseni 3.10, ne prezintă clar acest lucru: „pentru ca domniile şi stăpînirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu."

Adunarea este totodată şi o extrem de interesantă carte cu lecţii pentru îngeri. Dumnezeu a stabilit pentru Adunare intenţia şi menirea ca prin ea îngerii din cer să cunoască înţelepciunea Sa felurită. Acest nou fel de înţelepciune nu-l pot învăţa altundeva decît in Adunare.

Îngerii au văzut prima creaţie şi s-au bucurat la întemeierea ei (Iov 38.7). Ei au văzut căile lui Dumnezeu cu oamenii şi cu Israel; au putut observa în toate acestea gloria lui Dumnezeu, dar şi umbra deasă a falimentului omului. Acum însă Dumnezeu a vrut să-i înveţe pe locuitorii legitimi ai cerului un fel cu totul nou de înţelepciune: propriul Fiu al lui Dumnezeu, Cuvîntul, S-a făcut trup, a coborît pînă la punctul cel mai jos şi L-a slăvit pe Dumnezeu tocmai în acel loc în care I s-a adus cea mai mare necinste. Ca urmare însă a învierii şi a slăvirii Sale la dreapta lui Dumnezeu, El (ca om) urma să nu mai fie singur, ci în calitate de Cap, în cer, să primească un trup potrivit pe pămînt - credincioşi dintre iudei şi dintre neamuri, aceia care sînt uniţi cu El fără a mai putea fi despărţiţi, aceia care sînt moşte-nitori, care alcătuiesc un singur trup şi iau parte la aceeaşi făgăduinţă în Hristos (Efeseni 3.6). Minunată binecuvîntare! Cine poate să o înţeleagă pe deplin?

Putem noi înţelege că Dumnezeu îi trece cu vederea pe îngerii care-L înconjoară şi este preocupat de unii ca noi? El vede în noi cel mai scump obiect al dragostei Sale. El ni L-a dat pe Hristos ca viaţă a noastră, a trimis Duhul Sfînt peste noi ca să locuiască în noi, ca într-un templu şi ca să ne lege cu El, Capul din cer, în timp ce noi sîntem încă aici pe pămînt. Ce chemare este aceasta! într-adevăr, cînd un înger vrea să ştie ce este înţelepciune, ce este dragoste, ce este har, trebuie să ne privească pe noi, cei iubiţi, trebuie să privească Adunarea.

În hotărîrea lui Dumnezeu, Adunarea Sa ocupă o poziţie atît de înaltă, încît deplina măreţie a înţelepciunii Sale poate fi descoperită numai prin ea. Creaţia vizibilă a fost, în acest sens, o introducere necesară sau o pregătire pentru creaţia nouă, cerească. El, care a creat toate lucrurile, a avut Adunarea în gîndul Său, înainte de-a începe lucrarea. Acum puterile cereşti pot să cunoască înţelepciunea Sa nespus de felurită în noua Lui creaţie. Probabil că niciodată nu le-a trecut prin minte că Creatorul lor S-ar putea coborî atît de mult sub nivelul lor, pentru a găsi acolo, jos, printre noi, părtaşi potriviţi ai bucuriei Sale (Coloseni 1.16). Acum ele recunosc în chemarea Adunării la părtăşia cu Fiul lui Dumnezeu (1 Corinteni 1.9) o dovadă a unei înţelepciuni noi a Creatorului lor, care întrece totul.

În ce taină adîncă îşi cufundă ele privirea, cînd văd că Acela, care le ţine prin Cuvîntul puterii Sale, găseşte plăcere în a-Şi arăta în faţa ochilor lor unitatea Sa cu aceia care odinioară erau despărţiţi de Dumnezeu şi vrăjmaşi ai Săi, prin natura lor, dar care acum au fost apropiaţi prin sîngele lui Hristos.

După cum Cel Veşnic Şi-a folosit odinioară poporul pămîntesc pentru a vesti omenirii sfinţenia căilor Sale, tot astfel foloseşte acum Adunarea, pe care a unit-o atît de minunat cu Hristos şi i-a dat deja un loc în El, în lo-curile cereşti (Efeseni 2.6), pentru a vesti celor din cer calea desăvîrşită a singurului Dumnezeu înţelept. Dar să fim atenţi: celor din cer! Lumea nu învaţă nimic prin adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deoarece nu poate vedea şi nu poate înţelege lucrurile duhovniceşti. Îngerii sînt cei care doresc să privească în lucrurile lui Hristos (1 Petru 1.12) şi acestea le sînt făcute cunoscut prin Adunare. Desigur, dacă mai există ceva ce le poate trezi admiraţia, pe lîngă minunea întrupării lui Hristos şi rezultatele acesteia, aşa cum le văd acum în Persoana Hristosului înălţat, atunci trebuie să fie faptul că Dumnezeu Şi-a ales nişte fiinţe atît de slabe şi de nevrednice, ca monumente ale dragostei Sale veşnice (Efeseni 2.7).

Deosebiri dintre iudaism şi creştinism

Din nefericire, nu a fost păstrată în inimă chemarea cerească a Adunării. De aceea au pătruns deja foarte devreme în istoria Bisericii creştine o mulţime de ele-mente iudaice în învăţătură şi practică. Chiar şi Pavel a fost nevoit, în repetate rînduri, să ia poziţie faţă de unele învăţături iudaice. Deoarece eroarea nedeose- birii dispensaţiilor şi a amestecării harului cu legea au împînzit astăzi aproape întreaga creştinătate şi au avut şi au urmări distrugătoare pentru pacea fiecăruia şi pentru mărturia întregului, aş dori în acest capitol, avînd în vedere diversele dispensaţii, să arăt încă o dată deosebirile fundamentale dintre iudaism şi creşti-nism, dintre Israel şi Adunarea lui Dumnezeu.

Israel a fost poporul pămîntesc al lui Dumnezeu, o naţiune pe pămînt cu binecuvîntări şi speranţe pămîn- teşti. Existenţa şi dăinuirea acestui popor îşi are teme-lia în făgăduinţele lui Dumnezeu date lui Avraam. De asemenea, acest popor a fost ales de la întemeierea lumii. A existat o categorie deosebită de preoţi şi un Loc Sfînt, material, în interiorul căruia aveau voie să intre numai preoţii, poporul rămînînd afară. Închinătorul aducea animale ca jertfă, dar el însuşi era exclus din prezenţa lui Dumnezeu, prin perdeaua Locului Sfînt. Întregul sistem al închinării şi al slujbei sub lege era de natură exterioară. Pentru a participa la aceasta era suficient să fii născut în acest popor.

De aceea, adunarea lui Israel s-a compus din credin-cioşi şi din necredincioşi; a fost o adunare amestecată, în care doar unii aveau credinţa adevărată, majoritatea fiind necredincioşi. Ceea ce i-a ţinut laolaltă pe cei cre-dincioşi şi necredincioşi a fost paranteza naţională: ei aparţineau naţiunii Israel, avînd speranţe comune pe acest pămînt şi un semn exterior comun - tăierea împrejur (circumcizia). Această naţiune avea obligaţia să ţină legea lui Moise, ca o condiţie a primirii lor de către Dumnezeu. Pe baza lucrării lui Hristos, acest popor, sau mai bine zis o rămăşiţă din acest popor are un viitor, care însă este pe acest pămînt, un viitor redus la durata împărăţiei de o mie de ani a lui Hristos.

Adunarea lui Dumnezeu sau creştinismul adevărat se află în opoziţie totală faţă de toate caracteristicile amintite ale poporului Israel, atît în zilele trecute cît şi în cele viitoare. Credincioşii care formează Adunarea au fost aleşi înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1.4). Adunarea însăşi îşi are temelia veşnic valabilă în lucrarea împlinita de mîntuire a lui Hristos. Ea a fost consti-tuită însă prin coborîrea Duhului Sfînt (ca urmare a morţii lui Hristos, a învierii şi a înălţării Sale la cer), iar mădularele în parte au fost legate unele cu altele şi fiecare la rîndul său cu Capul slăvit din cer, spre a forma un Trup.

Menirea acestei unităţi organice, formată din credincioşi adevăraţi dintre iudei şi dintre naţiuni, este tot atît de cerească cum sînt şi speranţa şi binecuvîntările lor. Pentru ei „perdeaua" s-a rupt: prin credinţă ei au acces în cerescul Loc Preasfînt al lui Dumnezeu (vezi Evrei 10.19-22). Da, chiar mai mult, toţi credincioşii adevăraţi formează ei înşişi o casă duhovnicească, templul lui Dumnezeu (Efeseni 2.19-22). Pe lîngă acestea, toţi, fără excepţie, sînt preoţi, o preoţie sfîntă şi aduc jertfe duhovniceşti (1 Petru 2.4-5); aceasta înseamnă că ei toţi au privilegiul şi destoinicia în Domnul Isus Hristos, de a se închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr (Ioan 4.23-24). Ei nu stau sub lege, ci sub har (Romani 6.14). Legea nu este nici mijlocul pentru salvarea lor şi nici „regula lor de viaţă", norma pentru purtarea lor practică. Ei au murit împreună cu Hristos faţă de lege (Galateni 2.19-20), pentru a trăi o viaţă nouă (Romani 6.4) şi pentru a umbla în puterea Duhu-lui. Măsura pentru aceasta este Hristos Însuşi. Ei nu speră într-o restaurare şi renaştere naţională (cum se va întîmpla cu Israel: Ezechiel 36 şi 37), ci ei sînt deja născuţi din nou (Ioan 3.3-8) şi aşteaptă revenirea lui Hristos (1 Tesaloniceni 4.15-18) care îi va duce din această lume în slava lui Dumnezeu, da, în casa Tatălui Său (Ioan 14.2-3). Acolo, în acel loc de fericire supre-mă, unde Tatăl şi Fiul locuiesc din veşnicie, vor locui şi ei - şi nu numai pentru o mie de ani, ci în toţi vecii. Lăudat fie Numele lui Dumnezeu Tatăl şi Numele Fiu-lui Său, Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos, pentru asemenea har!

Măslinul

Mi se pare potrivit şi necesar ca în acest capitol despre dispensaţii să mai atingem un subiect pe care apostolul îl prezintă pe larg în capitolul 11 al epistolei către Romani - viitorul lui Israel. El tratează acolo o problemă despre care chiar şi creştinii au păreri foarte deosebite:

Are Israel un viitor?

Capitolele 9 pînă la 11 constituie partea dispensaţională a epistolei. În acestea, el prezintă felul de a lucra al lui Dumnezeu în căile Sale cu Israel şi cu naţiunile ajungînd în capitolul 11 să vorbească despre un măslin altoit în care au fost altoite ramuri ale unui măslin sălbatic. Ce reprezintă această imagine? Despre ce ne vorbeşte măslinul altoit? Dar cel sălbatic? Este măslinul altoit un simbol al Adunării, al Bisericii lui Dumnezeu? Nu este Biserica totuşi doar o continuare a lui Israel, aflîndu-se sub binecuvîntări mai bune, creş-tine? Poate fi un credincios, în final, totuşi „tăiat" şi pierdut? Aceste întrebări arată clar că o înţelegere gre-şită a semnificaţiei măslinului poate avea urmări fatale. De aceea, aş vrea să mă opresc puţin asupra acestui important capitol 11 din epistola către Romani încercînd să dau răspunsuri clare, conform Scripturii, la întrebările menţionate. Cititorului îi va veni cu atît mai uşor să le înţeleagă, cu cît a fost pregătit mai bine prin cele spuse anterior.

Nu mai are Israel nici o speranţă?

În capitolul 9, apostolul schiţează istoria trecută a lui Israel, iar în capitolul 10, starea prezentă a acestui popor, care se caracterizează prin neascultare şi necredinţă. Şi pentru că acest popor s-a lovit de Piatra de po-ticnire şi de Stînca de cădere - de Hristos - şi s-a lepădat de El (capitolul 9.33), Dumnezeu Şi-a retras mîna pe care a întins-o cu bunătate acestui popor neascultător şi împotrivitor, pentru a Se îndrepta spre aceia care nu au întrebat de El, spre naţiuni (capitolul 10.20-21).

Israel a fost înlăturat pentru un timp ca naţiune şi a căzut pradă judecăţii lui Dumnezeu. Ne-am referit deja la aceasta: în perspectiva mîntuirii, Dumnezeu Se îndreaptă astăzi către toate popoarele de pe pămînt, fără deosebire. Israel şi-a pierdut poziţia deosebită pe care o avea pe pămînt, de a fi martor al lui Dumnezeu, ca obiect al făgăduinţelor Sale pe pămînt. Da, el s-a făcut vinovat în cea mai înaltă măsură, deoarece L-a răstignit pe Mesia, pe care i L-a trimis Dumnezeu, şi a strigat: „Sîngele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!" (Matei 27.25).

Nu mai are acest popor nici o speranţă acum? Această problemă o tratează, după cum am spus deja, capitolul 11 al Epistolei către Romani. Pe baza a ceea ce a făcut acest popor, el, într-adevăr, nu mai are nici un fel de drepturi. A pierdut toate făgăduinţele lui Dumnezeu legate de condiţii. Şi totuşi, pentru că lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută (versetul 29), pentru că Dumnezeu a chemat acest po-por cu un scop anumit (slăvirea lui Hristos pe pămînt şi binecuvîntarea pămîntului) şi intenţiile Sale de har nu pot fi zădărnicite, Israel are o speranţă. Acest lucru îl arată clar răspunsul dat celor două întrebări care se pun în versetele 1 şi 11 din capitolul discutat.

La prima întrebare din versetul 1, „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său ?", apostolul răspunde categoric, inspirat de Duhul: „Nicidecum!" Chiar şi faptul că el însuşi, Pavel, a fost un israelit din sămînţa lui Avraam şi a fost mîntuit, a dovedit clar că Dumnezeu nu Şi-a lepădat de tot poporul. Nu L-a urît şi el pe Hristos şi a prigonit Biserica? Dar Pavel a avut parte de îndurare, „ca un model" dat „celor care sînt gata să creadă în El, ca să primească viaţa veşnică" (1 Timotei 1.16). Întoarcerea sa fără asemănare este desigur şi o referire profetică la întoarcerea rămăşiţei lui Israel la venirea Domnului în putere şi în slavă.

O rămăşiţă din Israel

În îndurarea Sa, Dumnezeu Şi-a păstrat întotdeauna o rămăşiţă din acest popor, chiar şi în timpul de faţă, datorită unei alegeri prin har (versetul 5). Acest lucru este adevărat numai referitor la poporul Israel şi la nici un alt popor de pe pămînt. Nu ar trebui să ne dea de gîndit acest lucru şi să ne smerească? Ca exemplu pentru o rămăşiţă din trecut sînt daţi prorocul Ilie şi cei şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal. Chiar şi pe vremea lui Ahab, împăratul fără Dumnezeu, El Şi-a păstrat oameni care I-au fost credincioşi şi nu s-au închinat idolilor.

Într-adevăr, tot timpul a existat în acest popor o rămăşiţă credincioasă, oricît de mult s-ar fi îndepărtat poporul de Dumnezeu. Aşa a fost în timpul strămutării în Babilon. Să ne gîndim la Daniel şi prietenii săi aflaţi la curtea lui Nebucadneţar! Aşa a fost pe vremea lui Ezra şi a lui Neemia, cînd cîteva zeci de mii s-au întors în ţara făgăduită. Aşa a fost şi pe vremea lui Maleahi, o vreme a decăderii: „Atunci cei care se tem de Dom-nul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei care se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui" (Maleahi 3.16).

Şi cînd a venit Domnul Isus pe pămînt, Dumnezeu a găsit o rămăşiţă în Israel, care „aştepta răscumpărarea în Ierusalim" (vezi Luca 2.38). Zaharia şi Elisabeta, păstorii de pe cîmp, Simeon şi Ana făceau parte din acea rămăşiţă (Luca 1 şi 2). Şi în timpul de faţă există o rămăşiţă din acest popor. La începutul mărturiei creştine au fost salvaţi mulţi credincioşi dintre iudei şi adăugaţi Adunării (Faptele Apostolilor 2.47). Şi aşa se întîmplă şi astăzi. Iar cînd Adunarea va fi răpită şi, prin aceasta, va fi încheiată vremea harului, va fi pe pămînt o rămăşiţă credincioasă din poporul Israel, care, pentru că nu se va închina „fiarei" şi chipului ei, va trece prin chinuri neînchipuite, după cum ne arată cartea Apocalipsei.

Faptul că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna o rămăşiţă din acest popor este deosebit de îmbucurător, deoarece este o dovadă a bunătăţii şi a credincioşiei Sale, care nu pot fi trecute cu vederea. Dar acest fapt dovedeşte de asemenea foarte clar că Dumnezeu nu Şi-a lepădat poporul, chiar dacă marea majoritate a căzut pradă împietririi şi adormirii, ca expresie a judecăţii lui Dumnezeu. Prorocii Vechiului Testament au prevestit şi acest lucru (versetele 8-10).

Împăcarea lumii

Răspunsul la a doua întrebare, cea din versetul 11, „Au alunecat ei ca să cadă!", este tot atît de categoric: „Nicidecum!" Aceasta vrea să spună: ideea că Israel s-a poticnit ca să fie pierdut pentru totdeauna (acesta este aici sensul de a cădea) este falsă. Într-adevăr, căderea lor a constituit prilejul pentru a aduce neamurilor mîntuirea, dar această cădere s-a petrecut, cum aflăm aici, „ca să facă pe Israel gelos". Nu numai că lepăda-rea lui Israel nu a fost deplină, lucru arătat de primele zece versete, ci ea a fost doar pentru un timp; acest lucru îl arată textul biblic începînd cu versetul 11. Căci dacă Dumnezeu, prin întoarcerea Sa spre păgîni, vrea să facă poporul Israel gelos, atunci desigur că nu o face pentru a-i lepăda pentru totdeauna. Nu, odată îi va primi din nou, îi va primi ca naţiune şi aceasta va fi ca „viaţă dintre cei morţi" (versetul 15). Despre aceasta vorbesc profeţii Ezechiel (capitolul 37.1-17 şi 39.25-29) şi Osea (capitolul 5.15 - 6.3) într-un limbaj impresionant, plin de imagini.

Apostolul pare să aibă în faţă istoria lui Iosif. În orice caz, ea este o frumoasă ilustrare a subiectului nostru. Iosif, după ce a fost lepădat de fraţii săi, aruncat în groapă şi în temniţă, a fost înălţat pe tronul lumii, a fost primul după faraon. Ridicarea sa a fost bogăţia lumii, în timpul celor şapte ani de belşug. Şi cînd fraţii săi, în anii de foamete, s-au întors cu părere de rău la el, a fost ca „viaţă din morţi". La fel va fi cînd Israel, la sfîrşitul zilelor, va fi reabilitat.

Toate acestea ne spun însă şi nouă, naţiunilor, ceva peste care nu trebuie să trecem. Căderea lui Israel este bogăţia lumii, lepădarea lui, împăcarea lumii (vezi versetele 12 şi 15). Sîntem noi suficient de mulţumitori pentru faptul că Dumnezeu a folosit căderea şi lepăda-rea lui Israel ca prilej pentru a ne oferi nouă, naţiunilor, bogăţia harului Său? Aceasta se înţelege, de altfel, prin împăcarea lumii. Spre deosebire de capitolul 5, versetul 10, Duhul Sfînt nu vorbeşte aici de împăcare ca rod al lucrării lui Hristos şi prin aceasta de rezultatele adevărate, reale, veşnice pentru fiecare individ, ci de împăcarea ca expresie a căilor lui Dumnezeu în planul Său cu oamenii. Aici ea este rezultatul căderii lui Israel. Nici pe departe nu este vorba aici de o presupusă „împăcare generală"! Aceasta este o învăţătură de rătăcire, care este străină întregii Scripturi şi împotriva ei.

Expresia „împăcarea lumii" arată o schimbare a dispensatei, o îndreptare a lui Dumnezeu, în căile Sale cu oamenii, în spre naţiuni, cărora pînă atunci nu le-a acordat nici o atenţie. Lui Dumnezeu, în harul Său, I-a făcut plăcere să ia căderea şi eşuarea lui Israel ca prilej de a oferi naţiunilor, pe temelia lucrării lui Hristos, lumina Evangheliei harului. „Căderea lor a fost o bogăţie pentru lume şi împuţinarea lor, o bogăţie pentru neamuri". Într-adevăr, ce bogăţie nemăsurată a primit lumea păgînă de odinioară prin lumina creştinismului! Astfel modul de a lucra al lui Dumnezeu i-a adus pe cei din rîndul naţiunilor într-o poziţie privilegiată, de care este legată însă şi o serioasă responsabilitate. Pentru a explica aceasta, apostolul foloseşte imaginea unui măslin altoit, în care au fost altoite ramuri sălbatice. Dar să ascultăm cuvintele Sfintei Scripturi: „Iar dacă cele dintîi roade sînt sfinte, şi plămădeala este; şi dacă rădăcina este sfîntă, şi ramurile sînt. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai un măslin sălbatic, ai fost altoit printre ele şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te mîndri faţă de ramuri; iar dacă te mîndreşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: »Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.« Adevărat, ele au fost tăiate din cauza necredinţei, şi tu stai în picioare prin credinţă. Nu te îngîmfa dar, ci teme-te! Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumne-zeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bună-tate faţă de tine, dacă rămîi în bunătatea aceasta; altfel vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire este sălbatic şi, împotriva firii, ai fost altoit într-un măslin bun, cu cît mai mult aceştia care sînt ramuri fireşti vor fi altoiţi în chiar măslinul lor? Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine pînă va intra plinătatea neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mîntuit" (Romani 11.16-26).

Rădăcina

Pentru a înţelege ce înseamnă măslinul altoit este bine să ne întrebăm întîi cine sau ce este rădăcina. De la rădăcină măslinul îşi primeşte hrana şi grăsimea. Este Hristos rădăcina? Sau este Avraam? Ne apropiem de rezolvarea acestei întrebări, dacă privim mai îndeaproape ce se spune despre ramuri.

Despre unele ramuri, nu despre toate, auzim că au rămas în legătură cu rădăcina. Ele au fost, prin natura lor, parte a măslinului. Dar apoi auzim şi despre altfel de ramuri, care, în ciuda faptului că prin natura lor făceau parte din măslin, au fost tăiate; dacă Dumnezeu ar vrea, ele vor fi din nou altoite în măslinul lor. Între timp s-a mai întîmplat şi altceva: ramuri ale unui măslin sălbatic au fost altoite printre ramurile naturale. Acestea au acum parte, împreună cu ramurile care au rămas în legătură cu măslinul, de rădăcina şi grăsimea măslinului.

Dar Hristos nu poate fi rădăcina măslinului. Nimeni nu este în mod natural în legătură cu El. Acest lucru este absolut imposibil. El însuşi a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grîu care a căzut pe pămînt nu moare, rămîne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă" (Ioan 12.24).

Pe lîngă aceasta, Domnul Isus vorbeşte în Ioan 15 despre Sine ca adevărata Viţă şi despre ucenicii Săi ca mlădiţe. Cei care L-au recunoscut ca Mesia pe pămînt au fost mlădiţe ale viţei. Iată ce este important pentru discuţia noastră: despre mlădiţele care nu aduc roadă (adică ucenicii care erau doar într-o legătură exterioară cu El, care îl mărturiseau doar, fără a avea într-adevăr viaţă), se spune că vor fi „tăiate" (versetul 2), dar nu se face nici cea mai mică aluzie la faptul că ar fi altoite din nou. Din contră: ele sînt aruncate în foc şi ard (vezi în Ioan 15.6)!

Nu, Hristos nu este rădăcina, El este Viţa. Dar nu poate fi Avraam rădăcina? Nu cu el sînt în legătură în mod natural, cei care pe drept sînt numiţi ramuri fireşti (versetele 21 şi 24)? Nu sînt copiii lui Israel urmaşii lui? Totul pledează pentru aceasta. Măslinul este numit măslinul lor (versetul 24). Păgînii nu au avut parte la acest măslin altoit, ale cărui ramuri fireşti sînt israeliţii. De aceea recunoaştem cu uşurinţă în măslinul sălbatic o imagine a naţiunilor, care erau în afara măslinului altoit.

Pomul făgăduinţei

Măslinul altoit care produce ulei şi a cărui frunză nu se veştejeşte este în sine însuşi o imagine a binecuvîntării, dar el nu este în mod direct o imagine a lui Israel; despre aceasta vorbesc mai mult ramurile sale fireşti. Dar lui Avraam, rădăcina, i-au fost date făgăduinţe: „Te voi face să devii un neam mare şi te voi binecuvînta ...şi toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine" (Geneza 12.2-3). Şi Galateni 3, versetul 14 ne spune: „pentru ca binecuvîntarea lui Avraam să vină peste neamuri, în Hristos Isus ...". Putem spune deci: oriunde se întind făgăduinţele de binecuvîntare pe care le-a dat Dumnezeu lui Avraam, acolo este măslinul altoit. Sau altfel spus, măslinul altoit este un simbol al posesiunii făgăduinţelor şi al mărturiei lui Dumnezeu pe pămînt. El ne arată „lanţul neîntrerupt al celor care au parte de făgăduinţe în această lume". Astfel, el este pomul făgăduinţei. El arată linia făgăduinţei care merge de la Avraam la Hristos şi continuă pînă la venirea Sa pentru a instaura împărăţia păcii pe pămînt.

După această „pregătire", să mai privim odată aliniatul citat din Romani 11 referitor la măslin şi vom rămîne uimiţi de cît de natural şi de logic se încadrează învăţăturile conţinute în linia generală a capitolului şi de exactitatea cu care adeveresc ele ceea ce am văzut deja.

Rădăcina, Avraam, era sfîntă, adică pusă deoparte pentru Dumnezeu. Şi ramurile, urmaşii săi fireşti, au fost un popor pus deoparte pentru Dumnezeu. În acest sens şi ei au fost sfinţi, însă nu după firea (natura) lor, ci prin poziţia lor exterioară. Dar, în majoritatea lor, nu au corespuns poziţiei în care i-a aşezat Dumnezeu (1 Corinteni 10.5) şi El a trebuit să taie din ramurile măslinului altoit. Versetul 20 ne învaţă că „din pricina necredinţei" s-a întîmplat aceasta. Dar numai unele ramuri au fost tăiate. O parte a rămas în măslin, în posesia făgăduinţelor - rămăşiţa despre care s-a vorbit în primele şapte versete şi care acolo a fost numită aleasă. În harul Său, Dumnezeu a avut intenţia să introducă naţiunile în linia făgăduinţelor pentru pămînt. Astfel a luat ramuri de la măslinul sălbatic, ramuri care nu erau, ca Israel, într-o legătură naturală (firească) cu rădăcina, cu tatăl celor credincioşi şi i-a altoit „împotriva firii" (harul de fapt este întotdeauna împotriva firii), printre ramurile măslinului altoit. Astfel şi cei dintre naţiuni au devenit părtaşi rădăcinii şi grăsimii măslinului.

Responsabilităţi

Aici vrem să facem un scurt popas în trecerea noastră fugitivă peste imaginea profetică, pentru a medita puţin la ea. Ajungînd la prezentarea figurativă a timpului de astăzi, a dispensaţiei harului, pare necesară introducerea unor consideraţii de principiu pentru a înţelege corect imaginea, înainte de a ne continua „zborul".

A fi aşezat într-o poziţie privilegiată include neapărat şi responsabilitate, anume aceea de a corespunde practic privilegiilor acordate. Dar a fi într-o poziţie privilegiată şi a avea responsabilitate nu include neapărat ca fiecare să aibă viaţă din Dumnezeu. Acest lucru adesea nu se înţelege şi nu se deosebeşte corect. Israel a făcut parte din măslin, a posedat făgăduinţe minuna-te şi totuşi marea majoritate a poporului a fost necre-dincioasă. A face parte din măslin nu înseamnă nici-decum a sta în legătură vie cu Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu este îndelung răbdător şi, în îndelunga Sa răbdare, a suportat mult timp această stare, pentru a-i pune la încercare. Dar în final a intervenit cu judecată şi a tăiat unele ramuri.

În schimb, a adus acum oameni dintre păgîni în locul binecuvîntărilor pămînteşti, deschizîndu-le stăvilarele harului Său şi lăsînd să li se vestească Evanghelia. Acele naţiuni care au recunoscut şi recunosc creştinismul, deci neagă a fi mahomedani, iudei sau altceva de felul acesta, cel puţin aparent, sînt răspunzători pentru ceea ce le-a încredinţat Dumnezeu. Despre aceasta vorbeşte altoirea în măslin. Dar aceasta nu înseamnă că toţi sînt într-adevăr născuţi din nou şi sînt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Desigur că astăzi fac parte din măslin şi cei care formează adevărata Biserică a lui Dumnezeu, dar nu numai aceştia. Toţi creştinii botezaţi, toţi care recunosc chiar şi numai în aparenţă creştinismul şi prin su-punerea la botezul creştin neagă a fi iudei sau păgîni, fac parte din măslin. Ei se află în locul binecuvîntării şi al privilegiilor, au devenit părtaşi grăsimii măslinului.

Deci nu este vorba aici de Adunarea lui Dumnezeu, ci este o chestiune a recunoaşterii, a posedării făgăduinţelor şi a mărturiei lui Dumnezeu aici, pe pămînt. Şi cine îl recunoaşte pe Hristos se află cu numele pe principiul credinţei. Dar aceasta presupune responsabilitatea de a trăi conform acestui principiu. Au corespuns creştinii, ramurile sălbatice altoite în măslin, acestei responsabilităţi? Trăiesc ei după principiul credinţei? Dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, pe israeliţii necredincioşi, va cruţa atunci creştinismul necredincios, care are o responsabilitate cu mult mai mare?

De aceea se vorbeşte şi în legătură cu el de posibilitatea unei tăieri. Din Trupul lui Hristos niciodată nu va fi tăiat nici un mădular, din măslin însă se taie ramuri; şi acest lucru s-a întîmplat deja cu Israel, în mulţimea sa. De aceea, cît de serioase sînt avertizările pentru cei dintre naţiuni, să nu se fălească şi să nu se îngîmfe! Căci, dacă nu rămîn în bunătatea lui Dumnezeu, vor fi tăiaţi şi ei. Astfel, acest loc nu vorbeşte nicidecum faptul că cei credincioşi, în final, totuşi s-ar putea pierde, ci despre faptul că acei creştini care recunosc adevărul, însă fără a avea viaţă din Dumnezeu, sînt îndepărtaţi fără putinţă de întoarcere în sfera binecuvîntărilor, în care au fost aduşi prin bunătatea şi grija lui Dumnezeu. Să ne amintim: pentru ei nu mai există altoire! Cu Israel lucrurile stau altfel. Concluzionînd aceste învăţături principiale, putem preciza că în această imagine nu este vorba de binecuvîntările duhovniceşti ale fiecărui credincios în parte, ci de căile lui Dumnezeu cu oamenii, cum a dat la o parte Israelul ca popor şi S-a întors către naţiuni; şi este vorba de responsabilitatea acelora care au venit în locul binecuvîntării şi al făgăduinţelor pămînteşti.

Şi cu aceasta dorim să conducem spre sfîrşit zborul nostru deasupra scenei profetice. Dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile fireşti, nu le va cruţa nici pe cele altoite împotriva firii. Că El va tăia pe acei adepţi creştini lipsiţi de viaţă ,care nu au corespuns responsabilităţii lor, nu este spus aici în mod direct. Alte locuri însă arată aceasta (de exemplu Matei 24.45 - 25.30). Cînd adevărata Adunare va fi deja în cer, Domnul Isus va vărsa din gura Sa "mărturia creştină în ultima ei fază, negăsind-o „nici rece nici în clocot" (Apocalipsa 3.16).

Altoirea din nou a lui Israel

Măslinul va continua să existe şi tăierea recunoaşterii creştine căzute va netezi drumul pentru realtoirea lui Israel. Iar după cum creştinismul nu a rămas în credin-ţă (şi mai putem pune la îndoială acest lucru, cînd vedem starea lui de astăzi?), tot astfel Israelul nu va rămîne în necredinţă. Ramurile fireşti vor fi altoite din nou în măslinul lor, „căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi". Şi deodată, apostolul lasă deoparte limbajul metaforic şi vorbeşte direct şi deschis despre viitorul lui Israel: „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine pînă va intra plinătatea neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mîntuit..." (versetele 25-26).

Timpul de astăzi, vremea harului, se caracterizează prin aceea că o parte din Israel - tocmai cu excepţia rămăşiţei existente - a cunoscut o împietrire; acest fapt nu va rămîne însă aşa. Cînd va fi intrat numărul deplin al naţiunilor, adică numărul celor care se lasă mîntuiţi din rîndul popoarelor pămîntului, formînd Adunarea lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu, după răpirea celor credincioşi din vremea de acum (1 Tesaloniceni 4.17), Se va întoarce din nou spre Israel şi va relua legăturile cu el. „Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov" (versetul 26). Aceasta se va întîmpla cînd Domnul Isus va veni cu putere şi cu o mare slavă, în chip văzut din cer pe pămînt (citeşte în Matei 24.27-31; Apocalipsa 19.11). „Şi în felul acesta tot Israelul va fi mîntuit."

Expresia tot Israelul nu spune că fiecare israelit în parte, care va trăi în timpul acela, va fi mîntuit; noi ştim că partea majoritară a poporului va fi necredin-cioasă, se va închina lui Antihrist şi va pieri în judeca-tă. Nu, această expresie spune că Israelul, ca întreg, ca naţiune, va fi mîntuit. Astăzi lucrurile stau altfel: Domnul mîntuieşte persoane individuale din lume şi le adaugă Adunării. Am atras deja atenţia asupra capitolului 2 din Faptele Apostolilor, versetul 47. Atunci însă Israelul, în întregul său, va fi mîntuit. Şi totuşi este vorba în sens absolut doar de o rămăşiţă care va fi mîntuită; citim în capitolul 9, versetul 27: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mîntuită." Din „întregul Israel", „numai rămăşiţa" va fi mîntuită! Aceasta dezvăluie un princi-piu pe care îl vom relua la sfîrşitul cărţii: în ochii lui Dumnezeu rămăşiţa ţine locul întregului popor. Cu aceasta Dumnezeu pune în legătură toate drepturile şi îndatoririle.

Şi un alt subiect, care nu rareori este confundat sau amestecat cu Adunarea lui Dumnezeu, va fi reluat tot mai tîrziu - Noul Legămînt, pe baza căruia, Dumnezeu îşi va binecuvînta din nou poporul pămîntesc.

Faţă de Evanghelie, israeliţii sînt încă vrăjmaşi. Aceasta este spre binele nostru, ne spune versetul 28, permiţîndu-ne nouă să intrăm sub graţiere. Cu toate acestea, Dumnezeu încă îi iubeşte, datorită strămoşilor lor. Nu, El nu Şi-a lepădat poporul, de aceea Israel va căpăta îndurare (versetul 31). Lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile harului Său (despre care este vorba în capitolul 9, versetele 4 şi 5) şi nici de chemarea Sa (despre care este vorba de asemenea în capitolul 9, versetul. El vrea să binecuvînteze făptura păcătoasă şi El va împlini ceea ce are de la început în inima Sa. Ultimele versete spun cu o claritate deosebită că aceasta se poate face numai pe temeiul harului Său nemărginit.

Nu putem înţelege bine, după toate aceste gînduri şi căi minunate ale lui Dumnezeu, de ce apostolul, la sfîrşitul capitolului 11 şi cu aceasta la sfîrşitul acestei părţi a Epistolei către Romani, izbucneşte într-o cîntare de laudă despre înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu? „Căci din El, prin El şi pentru El sînt toate." Din inimă, fiecare suflet credincios va participa la cîntarea de laudă pentru Dumnezeu: A Lui să fie slava în veci! Amin.