02 Ce este Cina Domnului

Acesta este un punct hotărâtor. Dacă nu înţelegem caracteristica acestei rânduieli, vom rătăci în gândurile noastre despre ea. Cina deci este o sărbătoare distinctă a mulţumirii — mulţumire pentru harul deja primit. Domnul însuşi, la instituirea ei, îi arată caracterul prin mulţumire. „A luat o pâine... a mulţumit..." Lauda, şi nu rugăciunea este potrivită pentru cei care îşi au locul la masa Domnului. Este adevărat, avem multe lucruri pentru care să ne rugăm, multe de mărturisit, pentru multe să ne plângem; dar masa nu este locul pentru plângeri, limbajul ei este: „Daţi băuturi tari celui ce piere şi vin celui cu sufletul amărât; ca să bea, să-si uite sărăcia si să nu-si mai aducă aminte de necazurile lui." (Proverbele 31.6,7.) Partea noastră este „paharul binecuvântării," un pahar de mulţumire, simbol divin rânduit pentru acest sânge preţios care ne-a adus răscumpărarea. „Pâinea pe care o frângem nu este ea o părtăşie a trupului lui Hristos?" (1 Corinteni 10.16.) Cum am putea atunci s-o frângem cu inimi triste sau cu o înfăţişare îndurerată?

Ar putea o familie, după munca unei zile, să se aşeze la masă cu suspine şi priviri întunecate? Sigur că nu. Cina era masa cea mai însemnată a familiei, singura în care se ştia bine că toată familia era împreună. Persoanele care n-au fost văzute în timpul zilei aveau în mod sigur să se vadă la masa de cină si fără îndoială că toti se simţeau acolo fericiţi.

Tot aşa trebuie să fie la Cina Domnului. Familia trebuie să fie împreună acolo. Şi fiind adunaţi, ei trebuie să fie fericiţi, în dragostea care i-a adus împreună. Adevărat, fiecare inimă îşi poate avea istoria ei deosebită — necazuri personale, încercări, nereuşite şi ispite necunoscute tuturor din jur. Dar nu acestea erau lucrurile de care îţi aminteşti la Cină; a vorbi despre ele însemna a necinsti pe Domnul sărbătorii şi a face din paharul binecuvântării un pahar al întristării.

Domnul ne-a invitat la sărbătoare şi ne-a poruncit, cu toate lipsurile noastre, să nu punem între sufletul nostru si nevoile noastre nimic altceva decât plinătatea dragostei Sale şi puterea curăţitoare a sângelui Său. Şi când ochiul credinţei este plin cu Hristos, nu mai este alături loc pentru altceva. Dacă păcatul ar fi obiectul care îmi umple inima şi gândurile, desigur voi fi nenorocit pentru că privesc alături de la ceea ce mi-a spus Dumnezeu să contemplu; mă gândesc la mizeria şi sărăcia mea, lucrurile acelea pe care Dumnezeu nu vrea să Şi le mai amintească (Evrei 10.17). Atunci adevăratul caracter al rânduielii este pierdut şi, în loc de a fi o sărbătoare a bucuriei, ea devine un timp de întristare şi apăsare sufletească. Iar pregătirea pentru ea şi gândurile pe care le întreţii sunt mai mult ce ar fi de aşteptat în legătură cu Muntele Sinai decât cu sărbătoarea fericită a familiei.

Când Domnul Isus a instituit Cina, totul parcă ţinea să aducă întristare si mâhnire mare în sufletul Său şi totuşi Domnul putea „să mulţumească." Şuvoiul de bucurie care inunda sufletul Lui era asa de adânc şi puternic, încât nu putea fi oprit de împrejurări. Era bucuria Lui să-Şi dea trupul şi să-Şi verse sângele pentru ei; o bucurie care trecea din colo de ceea ce ar fi putut pricepe vreun gând şi vreun simţământ omenesc. Şi dacă El a putut să Se bucure în duh la această masă, care avea să fie pentru toţi credincioşii o aducere aminte de dragostea Lui, cu atât mai mult putem să ne bucurăm noi, care avem parte de rezultatele suferinţelor Lui!

Poate ar întreba cineva: Nu e nevoie de nici o pregătire pentru Cină? Să ne aşezăm la masa Domnului cu aceeaşi indiferenţă pe care am avea-o la o masă obişnuită? Fără îndoială că avem nevoie de o pregătire, dar nu de pregătirea noastră, ci de pregătirea lui Dumnezeu. Este o pregătire potrivită cu starea de fată a lui Dumnezeu; avem nevoie mai întâi de pacea cu Dumnezeu, de această siguranţă sfântă a mântuirii noastre veşnice, care nicidecum nu este urmarea suspinelor şi lacrimilor noastre de căinţă, ci a lucrării deplin împlinite a Mielului lui Dumnezeu, adeverită de Duhul Sfânt. Dacă am luat prin credinţă această lucrare a Mielului, aşa cum ne îndeamnă Cuvântul lui Dumnezeu, avem tot ce ne face vrednici să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu. Mulţi îşi închipuie că cinstesc Cina Domnului, dacă se apropie de ea cu sufletul plecat în ţărână, apăsat de sarcina păcatelor lor. Acest gând însă izvorăşte din pornirea inimii omeneşti spre legalism, izvor nesecat de gânduri care necinstesc pe Dumnezeu şi crucea lui Hristos, întristează pe Duhul Sfânt şi ne nimicesc pacea. Cinstea şi sfinţenia Cinei Domnului vor fi arătate numai atunci când vom privi sângele lui Hristos ca singurul mijloc care ne dă dreptul să fim acolo, nu când socotim că trebuie să-i mai adăugăm căinţa şi întristarea noastră.

Dacă avem să mărturisim sau să ne recunoaştem maintea Domnului vreun păcat, ceea ce se întâmplă deseori, fireşte că trebuie să ne apropiem în orice timp de El şi „El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate." (1 loan 1.9.) Însă, când suntem invitaţi la masa Lui si adunaţi ca să vestim moartea Sa, se cuvine să aducem, cum am mai spus, numai laudă, mulţumire şi închinare; atunci trebuie să ne gândim la El, nu la noi. Trupul care a fost dat pentru noi şi sângele Mielului care a curs pentru noi, ale căror semne le avem în faţă, în pâine şi în vin, ne spun că toate păcatele noastre au fost şterse, nu numai acelea pe care le cunoaştem noi, ci toate câte le cunoaste Dumnezeu. Nu trebuie să uităm apoi că, deşi sângele lui Hristos este singurul care duce pe credincios într-o îndrăzneală sfântă înaintea lui Dumnezeu, totuşi nicăieri nu ni se arată că trebuie să ne strângem în jurul sângelui şi nici că sângele lui Hristos este legătura de unire dintre copiii lui Dumnezeu. Este foarte însemnat ca fiecare suflet spălat de sângele lui Hristos să-si aducă aminte înaintea lui Dumnezeu că sângele ispăşitor al Domnului Isus a înlăturat pentru totdeauna povara grea a păcatului său. Totuşi Duhul Sfânt ne adună în jurul Persoanei Domnului Hristos înviat şi glorificat, care, după ce a vărsat sângele legământului celui veşnic, a intrat în ceruri în puterea unei vieţi fără sfârşit, de care e strâns legată dreptatea divină. Deci un Hristos viu este centrul şi legătura noastră de unire. Deoarece sângele a răspuns lui Dumnezeu pentru noi, ne strângem în jurul unui Cap înviat şi înălţat în locurile cereşti. „Când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine însumi pe toţi." (Ioan 12.32.) În paharul de la Cina Domnului vedem semnul sângelui vărsat; dar nu suntem adunaţi în jurul paharului, nici în jurul sângelui, ci în jurul Aceluia care 1-a vărsat. Sângele Mielului a îndepărtat orice piedică pentru legătura noastră cu Dumnezeu; şi, ca dovadă a acestui fapt, Duhul Sfânt S-a coborât ca să unească pe credincioşi într-un singur trup şi să-i adune în jurul unui Cap înviat şi înălţat în glorie. Vinul este semnul de aducere aminte al unei vieţi vărsate pentru păcat; pâinea este semnul de aducere aminte al unui trup frânt pentru păcat, dar noi nu suntem adunaţi în jurul unui trup frânt, ci în jurul unui Hristos viu, care nu mai moare, al cărui trup nu se mai poate frânge şi al cărui sânge nu se mai poate vărsa.

Deosebirea de mai sus iese şi mai mult la lumină când o privim în legătură cu disciplina care trebuie să domnească în Casa lui Dumnezeu. Foarte mulţi creştini îşi închipuie că, dacă cineva e dat afară de la Cină sau nu e primit la Cină, deşi e un creştin adevărat, asta ar însemna că am pune la îndoială legătura lui cu Hristos. Dar, dacă judecăm lucrurile în lumina Scripturii, vedem că nici vorbă nu e de aşa ceva. Dacă ne uităm la „răul" din 1 Corinteni 5, vedem acolo că omul acela e dat afară si nu mai are legătură cu ceea ce înfăţişează Biserica lui Hristos de pe pământ. Totuşi el era un creştin. Deci nu era dat afară pentru că nu era creştin; nici vorbă nu era de aşa ceva şi nu poate fi nici azi când cineva nu e primit la Cină sau e dat afară. Cum putem spune noi dacă cineva este într-adevăr unit cu Hristos sau nu? Avem noi paza Cărţii vieţii Mielului?

Disciplina din Casa lui Dumnezeu pe pământ este întemeiată pe ceea ce putem cunoaşte, ori pe ceea ce nu putem cunoaşte? Era omul acela din 1 Corinteni 5 unit cu Hristos sau nu? Avea Biserica să cerceteze lucrul acesta? Nu. Chiar dacă am putea vedea numele cuiva scris în Cartea vieţii, aceasta n-ar fi un temei ca să-l primim în Biserica de pe pământ şi să luăm Cina cu el şi nici să-1 păstrăm odată primit. Biserica sau adunarea este răspunzătoare să se păstreze curată în ce priveşte învăţătura, în ce priveşte viaţa şi în ce priveşte legătura cu alţii, a celor ce fac parte din ea şi toate acestea din cauză că ea este Casa lui Dumnezeu. „Mărturiile Tale sunt cu totul sigure; sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, în veci." (Psalmul 93.5.) Era oare cineva dat afară sau înlăturat din adunarea lui Israel, fiindcă nu era un Israelit? Nicidecum, ci din cauza vreunei întinăciuni care nu putea fi permisă în adunarea lui Dumnezeu. În cazul lui Acan (Iosua 7), deşi erau şase sute de mii de suflete care nu ştiau de păcatul lui, totuşi Dumnezeu zice: „Israel a păcătuit." De ce? Pentru că ei erau priviţi ca adunarea lui Dumnezeu şi în ea era o întinăciune care, dacă nu era judecată şi condamnată, aducea nimicirea.

Aşa şi azi: un mădular al Trupului lui Hristos pe pământ întinează toată adunarea sau Biserica, dacă nu umblă potrivit cu sfinţenia Trupului lui Hristos. Şi adunarea în care se descoperă acest lucru trebuie să-1 dea afară din ea; si orice adunare care recunoaşte unitatea Trupului, nu-1 va primi. Cine e astfel dat afară sau nu e primit, poate că face parte din Trupul lui Hristos, dar nu e primit de adunarea sau adunările care umblă pe temelia adevărurilor care călăuzesc Trupul lui Hristos pe pământ. El e unit cu Hristos, dar legătura lui cu fraţii e ruptă, pentru că necinsteşte sfinţenia lui Hristos. Totuşi întrebarea referitoare la pregătire va veni iar înaintea noastră, cu cât înaintăm în acest subiect. De aceea voi arăta un alt principiu în legătură cu Cina Domnului, că ea se desfăşoară într-o recunoaştere inteligentă a unităţii Trupului lui Hristos. „Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie a Trupului lui Hristos? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte la acea singură pâine." (1 Corinteni 10.16-17.) Era o situaţie tristă şi confuzie referitor la acest punct în Corint: în adevăr, marele principiu al unităţii Bisericii se pare să fi fost cu totul pierdut. De aceea apostolul observă că atunci „când vă adunaţi, deci, în acelaşi loc, nu puteţi să mâncaţi cina Domnului, fiindcă atunci când mâncaţi, fiecare ia cina adusă de el." (1 Corinteni 11.20,21.) Aici era izolare, şi nu unitate; o problemă personală, şi nu colectivă: „cina lui," în contrast izbitor cu „cina Domnului."

Cina Domnului cere ca Trupul să fie recunoscut pe deplin: dacă singurul Trup nu este recunoscut, are loc o sectă şi Domnul însuşi a pierdut locul pe care ar fi trebuit să-1 aibă. Dacă masa este pusă pe vreun principiu mai strâmt decât acela care cuprinde întregul Trup al lui Hristos, ea devine o masa sectară şi şi-a pierdut pretenţia în faţa unei inimi credincioase. Dimpotrivă, când o masă este întins, i pe principiul divin, care cuprinde toate mădulare le trupului, oricine refuză să vină la ea se face vinovat de dezbinare, asa cum vedem în 1 Corinteni 11. „Trebuie", spune apostolul, „să fie şi partide (secte) între voi, ca să se arate cei aprobaţi printre voi." (versetul 19.)

Când marele principiu al Bisericii este pierdut din vedere de unele mădulare ale Trupului, trebuie să fie secte pentru ca să se arate cei aprobaţi! Şi în astfel de condiţii este partea fiecăruia să-şi dea seama că este aprobat şi aşa să mănânce. Cei „aprobaţi" stau în contrast cu cei care îşi fac propria voie.

Cei care pot căuta în originalul acestui capitol important vor vedea acolo că acest cuvânt „aprobat" (versetul 19) vine din aceeaşi rădăcină ca acel tradus „să se cerceteze pe sine însuşi" (versetul 28). Astfel vedem că omul care se cercetează pe sine îşi ia locul printre cei aprobaţi şi cu totul opus celor care sunt printre cei sectari. înţelesul cuvântului sectar (eretic) arată nu numai unul care susţine învăţătură falsă, deşi cineva poate fi un eretic făcând aşa, ci unul care stăruie în exercitarea propriei sale voinţe. Apostolul ştia că trebuiau să fie erezii în Corint, văzând că erau partide: cei care i faceau voia lor înşile lucrau în opoziţie cu voia lui Dumnezeu şi astfel produceau dezbinare; pentru că voia lui Dumnezeu avea a face cu întregul Trup. Cei care acţionau sectar dispreţuiau Biserica lui Dumnezeu.

Dar numeroasele denominaţii care există azi în Biserica de nume nu fac imposibilă ideea de a fi în stare de a aduna tot Trupul împreună? Şi, în astfel de condiţii, nu este mai bine pentru fiecare denominaţie să aibă masa ei? Dacă ar fi vreo putere în intrebarea aceasta, mai degrabă ea ar dovedi că toţi cei credincioşi nu mai sunt în stare să acţioneze după principiile lui Dumnezeu, ci ei ar fi lăsaţi la alternativa mizerabilă de a acţiona potrivit utilităţii omeneşti. Mulţumim lui Dumnezeu, nu acesta este adevarul. Adevărul Domului rămâne pentru totdeauna si ceea ce Duhul Sfânt învaţă în 1 Corinteni 11 este obligaţie pentru fiecare mădular al Bisericii lui Dumnezeu.

Erau dezbinări, erezii şi lipsă de sfinţenie în adunarea din Corint, la fel cum există dezbinări, erezii şi lipsă de sfinţenie în Biserica de nume de acum. Dar apostolul nu le-a spus să aranjeze mese - parate, pe de o parte, nici să înceteze de a frânge piinea, pe de altă parte. Nu; el subliniază prin- cipiile şi sfinţenia care sunt în legătură cu „Biserica lui Dumnezeu" şi spunea celor care se puteau aproba ei înşişi, să mănânce. Expresia este: „şi aşa să mănânce." Deci avem să mâncăm; grija noastră trebuie să fie să mâncăm „asa" cum ne învaţă Duhul Sfânt; şi aceasta este într-o adevărată recunoaştere a sfinţeniei si a unitătii Bisericii lui Dumnezeu.

Poate este bine să adaug aici un cuvânt pentru îndrumarea unui credincios sincer care s-ar afla în împrejurări în care este chemat să hotărască între diferite mese care s-ar părea întinse pe acelaşi principiu. A încuraja pe un astfel de frate la o acţiune corectă, socotesc un lucru foarte însemnat. Presupun deci că m-aş afla într-un loc unde două sau trei mese mi se prezintă. Ce am să fac? Cred că aş întreba despre originea acestor mese diferite, să înţeleg cum de au ajuns să fie mai multe şi nu una. Dacă, de exemplu, unii dintre creştinii care se adună împreună au admis şi au reţinut printre ei unele principii nesănătoase în legătură cu persoana Fiului lui Dumnezeu sau dăunătoare unitătii Bisericii pe pământ — sau dacă persoane care învaţă astfel de lucruri sunt primite şi recunoscute de adunare — în condiţii atât de dureroase si umilitoare, un om care se poartă cu credincioşie nu poate avea locul său acolo. De ce? Pentru că nu pot participa într-o astfel de adunare fără a mă identifica eu însumi cu acele principii necreştine. Aceeaşi remarcă, desigur, se aplică în cazul în care ar fi o purtare coruptă nejudecată de adunare.

Acum, dacă un număr de credincioşi s-ar afla în împrejurări ca cele descrise mai sus, ei ar fi chemaţi să menţină curăţia adevărului lui Dumnezeu, atât timp cât recunosc unitatea Trupului lui Hristos. Avem să menţinem nu numai harul la masa Domnului, dar şi sfinţenia. Adevărul nu trebuie sacrificat pentru a menţine unitatea şi nici adevărata unitate nu va fi împiedicată de menţinerea strictă a adevărului.

Nu putem gândi că separarea de o comunitate bazată pe principii nesănătoase sau care ar aproba învăţături sau practici nesănătoase ar contraveni unităţii Trupului lui Hristos. Biserica Romei a învinuit pe reformaţi de schismă pentru că s-au separat de ea; dar ştim că Biserica Romei zăcea şi încă zace sub povara schismei, pentru că ea impune învăţături greştite membrilor ei. Dacă sunt convins că adevărul lui Dumnezeu este nesocotit de o comunitate şi că a fi un membru al ei, trebuie să mă identific cu învăţătura nesănătoasă sau practica greşită, şi că n-ar fi schismă să mă despart de o astfel de comunitate — atunci sunt obligat să mă despart.

Când Adunarea nu este preţuită, Duhul trebuie să fie întristat si aceasta va conduce la uscăciune si la un formalism care te îngheaţă. Şi cu toate că oamenii pot înlocui puterea spirituală cu cea intelectuală si darurile Duhului Sfânt cu talentele si cunostintele omeneşti, totuşi sfârsitul va fi „ca o arşiţă în deşert." Adevărata cale de a face progres în viaţa spirituală este a trăi pentru Adunare şi nu pentru noi înşine. Omul care trăieşte pentru Adunare este în deplină armonie cu gândirea Duhului si trebuie în mod necesar să crească.

Dimpotrivă, omul care trăieşte pentru sine, având gândurile îndreptate numai în jurul lui şi energia lui concentrată asupra lui, el însuşi trebuie în curând să devină formal şi, cu toată probabilitatea, lumesc pe faţă. Da, el va deveni lumesc într-un anumit fel sau altul al acestui cuvânt; pentru că lumea şi Adunarea stau în directă opoziţie una alteia. Şi nu este nici un aspect al lumii în care opoziţia să fie mai mult văzută ca în lucrurile religioase. Ceea ce se numeşte „lumea religioasă" va fi văzută, în lumina prezenţei lui Dumnezeu, mai ostilă adevăratelor interese ale Bisericii lui Dumnezeu decât orice altceva.

Dar trebuie să mă grăbesc spre alte aspecte ale acestui subiect, prezentând numai un principiu simplu în legătură cu Cina Domnului spre care doresc să îndrept atenţia cititorului. Este acesta: sărbătorirea rânduielii Cinei Domnului trebuie să fie expresia distinctă a unităţii tuturor credinciosilor, si nu numai a unitătii unui anumit număr strâns laolaltă pe un anumit principiu care îi deosebeste de ceilalţi. Dacă există vreo condiţie de părtăşie în afara acelei deosebit de importante a credinţei în lucrarea ispăşitoare a lui Hristos şi a unei umblări potrivită cu această credinţă, masa devine masa unei secte şi nu are autoritate asupra unei inimi credincioase.

Mai departe, dacă aşezându-mă la masă trebuie să mă identific cu vreun alt lucru, în principiu sau în practică, neprescris în Scriptură, ca fiind condiţie de părtăşie, de asemenea ea devine masa unei secte. Nu este vorba dacă acolo ar putea fi creştini sau nu; în adevăr, cu greu ai găsi o masă printre comunităţile reformate în care nu ar fi câţiva creştini care să participe. Apostolul nu spune: „Trebuie să fie partide printre voi, ca să se arate cei care sunt creştini." Nu, el spune: „ca să se arate cei aprobaţi." (1 Corinteni 11.19.) Şi nici nu spune: „fiecare să se cerceteze dacă este creştin si asa să mănânce." El spune: „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi" (ver setul 28), să ştie că este unul dintre aceia care nu numai este curăţit în conştiinţa lui, ca persoana individuală, ci să fie ca unul care mărturiseşte unitatea Trupului lui Hristos. Când oamenii își stabilesc ei însisi termenii de comuniune, acolo găseşti principiul de partidă; acolo de asemenea trebuie să fie dezbinare.

Şi dimpotrivă, acolo unde o masă este întinsă în aşa fel şi pe astfel de principii încât un creştin supus lui Dumnezeu îşi poate lua locul la ea, atunci ajunge dezbinare faptul că nu eşti acolo; pentru că fiind acolo şi mergând potrivit poziţiei şi mărturiei noastre, arătăm unitatea Bisericii lui Dumnezeu — acest obiect însemnat pentru care Duhul Sfânt a fost trimis din cer pe pământ.

Domnul Isus, după ce a înviat dintre morţi şi Şi-a luat locul la dreapta lui Dumnezeu, a trimis Duhul Sfânt pe pământ cu scopul de a forma un Trup. Notaţi, să formeze un Trup — nu multe trupuri. El nu este de acord cu mai multe trupuri; şi El a arătat toată înţelegerea multor mădulare din aceste trupuri, pentru că ele, deşi fiind mădulare ale sectelor şi dezbinărilor, sunt totuşi mădulare ale unui singur Trup. Dar El nu formează acele multe trupuri, ci pe acel unul singur, pentru că „printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh." (1 Corinteni .12.13.)

Doresc să nu poată fi nici o neînţelegere relativ la acest lucru. Spun că Duhul Sfânt nu poate aproba dezbinările în biserica de nume, pentru că El însuşi spusese: „nu vă laud." El este întristat de ele — El nu doreşte ca ele să fie. El botează pe toţi credincioşii în unitatea unui singur Trup, încât nu se poate să spui că Duhul Sfânt ar putea susţine dezbinările, care îi sunt o întristare şi o dezonoare. Trebuie totuşi să facem deosebire între locuirea Duhului Sfânt în Biserică şi locuirea Lui în persoane individuale. El locuieşte în Trupul lui Hristos, care este Biserica (vezi 1 Corinteni 3.17; Efeseni 2.22); El locuieşte de asemenea în trupul celui credincios, aşa cum citim: „Trupul vostru este templul Duhului Sfânt care este în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu." (1 Corinteni 6.19.) Deci singurul Trup sau comunitate în care Duhul poate locui este întreaga Biserică a lui Dumnezeu şi singura persoană în care El poate locui este cel credincios. Dar, aşa cum s-a observat deja, masa Domnului în orice localitate trebuie să fie prezentarea unităţii întregii Biserici. Aceasta ne conduce la un alt principiu legat de caracterul cinei Domnului.

Ea este un act prin care noi arătăm nu numai moartea Domnului până ce El va veni, ci prin care de asemenea exprimăm un adevăr fundamental, care nu poate fi prea mult sau prea des amintit celor credincioşi în ziua de astăzi, că adică toti credincioşii sunt „o pâine — un Trup." Este o greşeală foarte comună de a vedea cina mai degrabă ca un mijloc prin care harul vine asupra sufletului ca individ, şi nu ca un act care se referă la întregul Trup şi la gloria Capului Bisericii. Că este un mijloc prin care harul se revarsă asupra sufletului individual care ia parte la cină, nu poate fi îndoială, pentru că este binecuvântare în orice act de ascultare; dar că binecuvântarea individuală este numai o mică parte a ei se poate vedea de orice cititor atent al capitolului 11 din 1 Corinteni. Moartea Domnului si venirea Domnului sunt aduse înaintea sufletelor noastre la Cina Domnului; şi oriunde unul din aceste elemente lipseşte, trebuie să fie ceva greşit. Dacă este ceva care să împiedice amintirea morţii Domnului, sau unitatea Trupului Său, sau o clară înţelegere a faptului că Domnul vine, trebuie să fie ceva rău în principiul pe care masa este pusă; şi avem nevoie de un ochi simplu şi o gândire în întregime supusă Cuvântului şi Duhului lui Hristos, pentru a observa ce este rău.

Cititorul creştin să cerceteze acum cu rugăciune masa la care ia parte şi să vadă dacă ea suportă testul întreit din 1 Corinteni 11, adică: vesteşte moartea Domnului, mărturiseşte unitatea Bisericii şi aşteaptă venirea Domnului. Dacă nu, s-o părăsească în Numele Domnului şi de dragul Bisericii Lui. în creştinătatea de azi sunt erezii, dezbinări, secte, dar „fiecare să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce" Cina Domnului. Si dacă întreabă cineva ce înseamnă a fi aprobat, răspundem încă o dată: întâi să fii un copil al lui Dumnezeu, credincios Lui şi învăţăturii Lui, în actul frângerii pâinii; al doilea, să scuturi orice urmă de sectă şi să te aşezi hotărât şi temeinic pe temelia largă care îmbrăţişează pe toate mădularele Trupului lui Hristos.

Nu trebuie ca numai noi personal să căutăm să fim cu inima şi viaţa curată înaintea Domnului, ci să luăm seama ca şi masa la care luăm parte să nu fie în legătură cu nimic care ar putea fi o piedică în calea unităţii Bisericii. Nu este numai o problemă personală. Nimic altceva nu dovedeşte mai deplin declinul creştinătăţii din zilele noastre sau măsura în care Duhul este întristat, ca acest egoism mizerabil care pune stăpânire pe gândurile creştinilor.

Toate par a fi făcute a se învârti în jurul eului. Iertarea mea, siguranţa mea, pacea mea, fericirea mea umplu gândurile şi simţirile, nu gloria lui Hristos sau unitatea Bisericii Lui iubite.

Cuvintele profetului Hagai să fie şi pentru noi: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Uitaţi-vă bine la căile voastre! Suiţi-vă pe munte, aduceţi lemne şi zidiţi Casa! Şi Eu voi găsi plăcere în lucrul acesta si voi fi preamărit, zice Domnul. Vă aşteptaţi la mult şi iată că a fost puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din cauza Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui." (Hagai 1.7-9.)

Aici este rădăcina necazurilor. Eul stă in contrast cu Casa Domnului: si dacă eul rămâne centrul, nu este de mirare că se arată lipsa tristă de bucurie şi putere spirituală. Pentru a le avea, trebuie să fim în părtăşie cu gândirea Duhului. El Se gândeşte la Trupul lui Hristos; şi dacă noi gândim la eul nostru, trebuie să fim în dezacord cu El. Iar consecinţele sunt prea evidente.