Care este sensul istoriei din Vechiul Testament?

Ştim că, pentru a cunoaşte istoria reală, trebuie, în general, să cercetăm mai multe surse în legătură cu acelaşi eveniment istoric. Aceasta pentru că, pe lângă faptul că diferiţi cronicari au acces la diferite informaţii în legătură cu evenimentele contemporane lor, fiecare cronicar, dacă nu a fost determinat de autorităţi ce anume şi cum să scrie, cel puţin a fost puternic influenţat de naţiunea din care face parte, cu cultura şi tradiţiile ei.

Cei care au cercetat cronicile asiriene şi pe cele babiloneene, cu ai căror scriitori sunt contemporani unii din scriitorii Vechiului Testament, au văzut că în acele cronici erau proslăviţi împăraţii acelor naţiuni, fiind prezentaţi ca fiind cei mai înţelepţi, cei mai viteji şi cei mai drepţi. Iar când era un eveniment istoric nefavorabil, cum ar fi o înfrângere a armatei imperiului, cronicarii nu scriau nimic sau căutau să minimizeze eşecul.

Vechiul Testament a fost scris de autori evrei, iar cărţile lui istorice cuprind istoria poporului evreu. Să vedem deci cum este prezentată această istorie.

Am putea considera că istoria poporului evreu începe cu Avraam. Cum este prezentat în Vechiul Testament acest personaj, despre care nu mai avem alte surse istorice? Primul lucru care ni se spune despre el în cartea Geneza este că “Domnul îi spusese lui Avraam: «Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău, în ţara pe care ţi-o voi arăta. Şi te voi face o naţiune mare şi te voi binecuvânta; şi voi face numele tău mare şi vei fi o binecuvântare ... şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine»” (Gen. 12.1-3). De unde rezultă că prin Avraam va veni o binecuvântare pentru oameni din toate familiile, deci nu numai din familia lui, şi, în consecinţă, va fi o binecuvântare care nu se va limita în exclusivitate la evrei, aşa cum şi în zilele noastre gândesc evreii “ultrareligioşi”. Şi Avraam a ascultat şi a plecat fără a avea nici o informaţie despre ţara unde se ducea. Ce exemplu extraordinar de încredere în Dumnezeu! Dar nu toată calea lui Avraam este aşa de frumoasă. Şi, dacă, pe lângă încredere, Avraam a dat dovadă şi de curaj, în versetul 12 sunt prezentate lucruri care nu îl onorează deloc pe Avraam: ajuns în Egipt, unde Domnul nu îi spusese să meargă, de teamă că egiptenii l-ar putea ucide pentru a-i lua soţia, el a spus că soţia lui era sora lui. Dar, cu toate că Avraam a dat dovadă de laşitate, Biblia spune că Domnul l-a lovit pe Faraon şi casa lui, iar pe Avraam l-a ocrotit. Nu seamănă deloc cu basmele în care eroul plin de curaj înfruntă oştile vrăjmaşe, monştrii şi vrăjitoarele şi nu este nimic romantic în toate acestea. Singurul care străluceşte în aceste împrejurări este Dumnezeu, care se arată plin de îndurare faţă de un om slab. Şi aceasta nu este ceva singular în viaţa lui Avraam, ci aproximativ acelaşi lucru îl vedem şi în capitolul 20, câţiva ani mai târziu. Şi şi atunci Dumnezeu arată aceeaşi asprime faţă de cei din Gherar şi aceeaşi îndurare faţă de Avraam.

După acest episod trist, în care Avraam s-a minifestat în slăbiciune, în capitolul 14 Avraam se arată viteaz în război. S-a temut că, în timp de pace, egiptenii ar putea găsi bun să-l omoare pentru a-i lua soţia, dar, mai târziu, când a fost ca, împreună cu oamenii lui şi cu aliaţii pe care şi-i făcuse să pornească la război împotriva a patru împăraţi cu armatele lor, lui Avraam nu i-a mai fost teamă. Într-o împrejurare a fost slab şi temător, iar în alta plin de încredere. Aşa se întâmplă şi astăzi cu credincioşii: odată se dezonorează printr-o purtare pe care cei necredincioşi o condamnă, altădată uimesc prin încrederea pe care o au în Domnul. Şi, după ce a învins în luptă, Avraam nu a dorit să ia nici o pradă de război. Oare ce războinic a mai refuzat o pradă care i se cuvenea de drept atunci când şi alţii recunoşteau că i se cuvine? Singura satisfacţie a lui Avraam a fost că prin acea luptă l-a salvat din robie pe Lot şi familia lui. Tocmai pe Lot, cu care mai înainte avusese neînţelegeri ... Apoi Domnul i-a promis lui Avraam că “sămânţa lui” va fi ca stelele cerului, şi Avraam “L-a crezut pe Domnul; şi El i-a socotit aceasta ca dreptate” (Gen. 15.6). Deci Dumnezeu nu pune preţ atât pe vitejie cât pe încrederea în cuvântul Lui, şi are îndurare faţă de cel care manifestă slăbiciune în anumite situaţii.

După aceste lucruri atât de frumoase, urmează iarăşi evenimente triste. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu că îi va da urmaşi, numai că, împins şi de soţia lui, Sara, s-a hotărât să ia problema pe cont propriu spre a o rezolva şi să aibă un urmaş prin Agar, roaba soţiei sale. Şi urmarea imediată a fost că roaba şi-a dispreţuit stăpâna şi şi-a bătut joc de ea. Vedem apoi cum omul care altădată s-a arătat temător, a ajuns să se grăbească pentru a face prin mijlocarele proprii să se împlinească ceea ce i-a promis Dumnezeu. Şi aceasta nu aduce decât necaz. Şi, cu toate inconsecvenţele omului, Domnul îşi împlineşte promisiunile la timpul hotărât de El, aşa că Domnul i-a mai promis încă odată lui Avraam un urmaş pe care avea să-l aibă prin Sara, şi, când biologic este cu totul anormal, s-a născut Isaac, urmaşul promis de Dumnezeu. Dar necredinţa arătată de Avraam în episodul cu Agar nu a rămas fără urmări, pentru că Ismael a fost vrăjmaş lui Isaac, copilul născut prin promisiunea lui Dumnezeu şi urmaşii lui sunt de secole vrăjmaşi ai urmaşilor lui Isaac. Oare nu se poate verifica şi astăzi în legătură cu Ismael ceea ce a spus Dumnezeu în acea vreme: “mâna lui va fi împotriva tuturor şi mâna tuturor împotriva lui” (Gen. 16.12).

Apoi, după naşterea lui Isaac, moştenitorul promis de Dumnezeu, urmează cel mai înălţător moment din istoria lui Avraam. Domnul i-a spus lui Avraam: “Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac, şi mergi în ţinutul Moria şi adu-l acolo ca ardere-de-tot pe unul din munţii despre care îţi voi spune” (Gen. 22.2). Şi, fără să stea pe gânduri şi fără să se sfătuiască cu nimeni, Avraam a pornit să împlinească ceea ce îi poruncise Domnul. Nu a stat să-şi pună problema că acela fusese promis de Domnul ca urmaş al lui, ci a găsit că datoria lui era să asculte. Şi Domnul a apreciat deplin lucrul acesta şi, tocmai când Avraam era pe punctul de a-şi jertfi fiul, l-a oprit şi a oferit El un berbec pe care l-a jertfit.

Ce poate fi mai frumos şi mai înălţător? Am mai putea să gândim că cineva care a dat dovadă de o credinţă atât de mare şi a făcut ceva atât de minunat ar mai fi posibil să cadă? Şi totuşi, în capitolul 25, viaţa lui Avraam se încheie într-o notă tristă pentru că, după moartea Sarei, chiar fiind foarte înaintat în vârstă, Avraam a mai avut o soţie, cu care a mai avut şase fii. Cu toate acestea, Avraam a mai avut totuşi discernământ spiritual şi i-a trimis pe acei fii “în ţara de răsărit”, departe de Isaac. Dar nici aceasta nu a rămas fără urmări, pentru că, în cartea Judecători, în capitolul 6, citim că “fiii răsăritului” – acei urmaşi pe care Avraam i-a avut prin Chetura – s-au ridicat la luptă împotriva lui Israel.

Nu seamănă nicidecum cu basmele sau legendele antice în care eroul este plin de curaj şi face totul fără greşeală şi domină toate situaţiile. Nu seamănă cu un erou clasic, care întotdeauna îşi face datoria şi face numai ceea ce este drept şi bun, nici cu un erou romantic. Dacă ar fi fost să scriem noi, oare nu am mai fi eliminat unele din lucrurile care nu îl onorează pa Avraam? Oare câte cronici ale altor naţiuni prezintă atâtea slăbiciuni în istoria strămoşilor lor? Singurul care domină totul este doar Dumnezeu.

Urmează apoi istoria lui Isaac, cel care a avut învăţăminte importante de la Avraam şi a urmat linia credinţei în Domnul. Şi el repetă purtarea tatălui său, Avraam, zicând că soţia lui era sora lui, de teamă ca să nu fie omorât pentru ea. Şi iarăşi Domnul şi-a arătat îndurarea faţă de această slăbiciune. Mai mult, “Domnul l-a binecuvântat” şi a cules însutit şi, el, care era ca un străin în ţară, a ajuns în final să fie considerat de ceilalţi locuitori ai ţării ca fiind “binecuvântatul Domnului”. Şi Isaac a avut aproape aceeaşi problemă ca şi Avraam: nu a avut copii curând, adică nu la o vârstă tânără, şi s-a rugat stăruitor Domnului ca să aibă copii. Şi Domnul i-a răspuns şi i-a dat doi copii gemeni. Totuşi gemenii, ambii băieţi, erau foarte diferiţi, iar Domnul a spus despre ei “cel mai mare va sluji celui mai mic” (Gen. 25.23). Cel “mai mare”, Esau, era un vânător priceput, un om viteaz, genul de om pe care l-am vedea erou de roman. Dar nu el era cel ales de Domnul, ci fratele lui, Iacov, un “om liniştit”, care se ocupa de lucrurile gospodăriei, ceea ce pentru noi ar fi un antierou. Şi Isaac îl iubea mai mult pe Esau, pe când Rebeca îl iubea mai mult pe Iacov.

Iacov, “omul liniştit”, cel care era socotit “mai mic” pentru că ieşise după fratele lui, dorea totuşi tare mult să aibă privilegiul special de a fi întâiul născut, şi, pentru aceasta, nu s-a dat în lături de la un târg meschin. Când fratele lui a venit foarte obosit de la câmp şi i-a cerut să-i dea să mănânce din fiertura pe care Iacov o pregătise, Iacov i-a cerut să-i vândă dreptul de întâi născut pentru un blid de linte. Câtă josnicie! Nu este ceva care să ne facă să-l iubim pe Iacov. Şi Esau ce a făcut? Şi-a dat privilegiul special pe care îl avea pentru a-şi satisface nevoile de moment: a sacrificat viitorul pentru satisfacţia prezentă. De aceea, cu sute de ani mai târziu, profetul Maleahi consemnează gândul Domnului: “Eu l-am iubit pe Iacov şi l-am urât pe Esau” (Mal. 1.2-3). Apoi, spre sfârşitul vieţii, Isaac, cel care avea o mărturie de viaţă atât de frumoasă printre locuitorii ţării încât era numit de ei “binecuvântat al Domnului”, s-a arătat atât de puţin spiritual încât era dispus să dea binecuvântarea părintească lui Esau în schimbul unei mâncări gustoase. Încă un prilej pentru ca Iacov, care preţuia mult această binecuvântare, să se lupte să o smulgă prin viclenie, profitând de faptul că tatăl lui era orb. După ce Isaac a fost înşelat de Iacov, care a obţinut binecuvântarea şi de data aceea în schimbul unei mâncări, a venit şi Esau cu vânatul pentru a fi binecuvântat. Isaac a fost şocat şi s-a cutremurat, înţelegând că a fost înşelat de Iacov, dar, de data aceasta inspirat de Domnul, a spus că acela pe care l-a binecuvântat va rămâne binecuvântat şi pentru Esau nu a mai avut o binecuvântare de acelaşi fel. Oare aşa am gândi noi? Oare ce nu ar oferi un părinte pentru a-şi satisface copilul favorit? Dar Isaac a ajuns să vadă limpede că Dumnezeu avea binecuvântări deosebite pentru Iacov Şi nu pentru Esau. După această nouă înşelăciune, Iacov nu a avut pace, şi, de teamă că Esau îl va omorî, a fugit din ţară. Şi conştiinţa lui de om vinovat faţă de fratele lui îl mustra şi la mulţi ani după aceea, când s-a reîntors în ţară şi se temea că fratele lui îl va ucide. Pe tot parcursul vieţii lui, Iacov a fost un uneltitor abil şi a arătat toate acele trăsături de caracter care pot fi considerate bune justificări pentru cineva care este antisemit. Oare ce naţiune ar scrie lucruri atât de puţin măgulitoare despre strămoşii ei? Cu toate acestea, Domnul a arătat o îndurare deosebită faţă de Iacov, iar dacă o mare parte din viaţa lui s-a luptat recurgând la tot felul de viclenii, sfârşitul lui îl arată ca fiind un om credincios, care, după multe lupte, cu greu, a învăţat să se încreadă în Domnul. Binecuvântările pe care le-a dat el fiilor săi sunt în acelaşi timp profeţii minunate despre destinul lor.

Şi cartea Geneza se încheie cu moartea lui Iosif, fiul iubit al lui Iacov, care ajunsese să fie al doilea după Faraon în Egipt, care salvase de la foamete întâi Egiptul şi apoi propria lui familie şi pe fraţii lui, cei care înainte doriseră să îl omoare şi îl vânduseră ca sclav.

Cartea Exod începe relatând felul în care egiptenii i-au supus pe urmaşii lui Iacov unei robii aspre – despre care există suficiente dovezi arheologice. În această situaţie ne este prezentat modul miraculos în care Moise, copilul evreu, care, potrivit poruncii faraonului, trebuia să fie omorât, a ajuns să fie adoptat de fiica faraonului şi crescut ca un copil al ei, beneficiind deci de cea mai înaltă educaţie din Egipt şi având relaţii înalte. Şi cartea spune că Moise nu a uitat de originea lui şi a dorit să se îngrijească de poporul lui, ca să nu mai sufere atâta. Până aici lucrurile par a fi ca dintr-un roman sau dintr-un basm frumos. Cine ar fi fost atunci mai bine pregătit ca să poată îmbunătăţi soarta evreilor, decât cel educat la curtea lui Faraon şi care avea relaţii înalte? Dar Moise a început nu tocmai bine, ucigând un egiptean care nedreptăţea pe un evreu şi căutând să-şi ascundă crima. Şi cel care l-a dat în vileag nu a fost un egiptean, ci tocmai unul din poporul lui, dintre cei de a căror soartă se preocupa el – încă un lucru care nu-i onorează deloc pe evrei. Aşa că Moise a fost nevoit să fugă în pustiu. Şi a ajuns să fie păstor. Cine ar mai fi gândit că unul care a fost păstor în pustiu timp de patruzeci de ani, tocmai la vârsta de optzeci de ani ar putea să devină conducător al unui popor? Nici Moise nu gândea că ar fi posibil. Şi totuşi tocmai după această îndelungă perioadă în care, sub aspect omenesc, s-a descalificat pentru orice poziţie înaltă în societate, Domnul a ales să i se arate şi să-l trimită cu misiunea de a scoate poporul Israel din Egipt. De ce nu mai înainte? Singurul răspuns logic îl găsim în aceea că Dumnezeu vrea să-şi arate puterea Lui, şi el să fie glorificat, nu să fie glorificat un om mare, aşa cum a scris mai târziu apostolul Pavel: “Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari; şi Dumnezeu a ales lucrurile de jos ale lumii şi pe cele dispreţuite şi pe cele care nu sunt, ca să desfiinţeze pe cele care sunt; ca nici o făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1. Cor. 1.27-28). La chemarea Domnului, Moise nu s-a arătat nicidecum un erou, ci a fost temător ştiind că îşi pierduse abilitatea de a vorbi bine şi gândind la ce greutăţi va avea de întâmpinat. Şi chiar după ce Domnul i-a arătat semnele pe care le va face şi i-a promis că El, Cel care i-a făcut omului gură, va fi cu gura lui, Moise a spus: “trimite, Te rog, pe cine vei trimite”, căutând să scape de o răspundere atât de mare. Dar Domnul l-a împins să meargă pe acea cale, promiţându-i că fratele lui, Aaron, va fi cu el pentru a vorbi.

Apoi, prezentarea lui Moise şi a lui Aaron înaintea lui Faraon cu cererea din partea Domnului ca să lase poporul Israel să iasă în pustiu pentru a ţine o sărbătoare, aşa cum era şi de aşteptat, este respinsă de Faraon, care a înăsprit şi mai mult condiţiile de muncă ale evreilor şi le-a mărit norma de lucru. Efectul a fost că şi evreii au ajuns să-l mustre pe Moise pentru că le-a adus acele noi dificultăţi, în loc ca ei să fie solidari cu Moise – iarăşi ceva care nu se potriveşte deloc cu basmele sau cu romanele. Ceea ce a urmat nu a fost nicidecum o revoluţie, o luptă în care evreii să se arate viteji – cum au fost multe lupte şi revoluţii pe parcursul istoriei şi cum sunt şi acum în scenariile de filme – ci o serie de calamităţi cu care Domnul a lovit Egiptul, după fiecare dintre acestea Moise şi Aaron prezentându-se înaintea lui Faraon pentru a repeta cererea. Dacă unele dintre cele făcute de Moise au putut fi oarecum reproduse de vrăjitorii din Egipt, iar altele ar putea fi asimilate cu fenomene naturale care s-au mai produs în decursul istoriei, de la un anumit punct vrăjitorii s-au arătat neputincioşi şi au recunoscut că este o intervenţie a lui Dumnezeu, iar apoi faptul că nici una din acele calamităţi nu i-a atins pe evrei nu poate fi explicat în mod natural, mai ales când este vorba de ultima dintre ele: moartea întâilor născuţi. La ultima calamitate, ceea ce spune cartea că i-a protejat pe evrei este sângele mielului jertfit uns pe uşiorii uşii – imagine a sângelui jertfei lui Hristos, prin credinţa în care orice om poate fi salvat.

După aceasta, Moise, la porunca Domnului, a condus poporul afară din Egipt. Drumul direct spre Ţara Canaanului era peste istmul care leagă Egiptul de Sinai, dar acolo, la graniţa Egiptului, erau fortificaţii. Şi o asemenea mulţime cum era poporul Israel, fără-ndoială, ar fi fost întâmpinată de armate care să-i respingă. Iar Dumnezeu, “ca nu cumva poporul, văzând lupta, să regrete şi să se întoarcă în Egipt” (Ex. 14.17) a hotărât să-i ducă pe altă cale. Încă un lucru care nu-i onorează deloc pe evrei, care apar ca fiind laşi, şi aceasta tocmai într-o scriere a evreilor. Israel a ajuns să fie prins între Marea Roşie şi trupele din Egipt, pe care Faraon le strânsese ca să se răzbune şi să-şi aducă robii înapoi: o situaţie care omeneşte era fără ieşire. Acesta a fost momentul în care Dumnezeu Şi-a arătat încă odată puterea, trecând poporul chiar prin mijlocul Mării. Aşa face şi astăzi Domnul cu credincioşii Lui: îi aduce în situaţii limită, în care ei se recunosc total neputincioşi, pentru ca apoi să-i salveze, ca ei să se vadă cât de mici sunt ei ca oameni şi cât de plin de îndurare este El.

După trecerea Mării Roşii şi după ce egiptenii au fost înecaţi în mare a urmat frumoasa cântare de laudă. Dar, la scurt timp după aceea, tot poporul a ajuns să murmure împotriva lui Moise “De am fi murit de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele cu carne, când mâncam pâine pe săturate! Pentru că ne-aţi adus în pustiul acesta ca să omorâţi toată mulţimea aceasta cu foame” (Ex. 16.3). Parcă uitaseră complet lucrurile minunate pe care le făcuse Dumnezeu pentru ei şi nu aveau atâta credinţă ca să îşi imagineze că Cel care a făcut atâtea minuni nu îi va lăsa să moară de foame. Încă o ocazie pentru o minune: Domnul le-a dat să mănânce mana. Şi nu mult după aceea, poporul a murmurat la fel pentru că nu aveau nici o sursă de apă. De data aceasta Moise a cerut de la Domnul soluţia pentru problemă, iar Domnul i-a spus să lovească stânca şi vor avea apă.

După acestea, în capitolul 19, urmează o scenă surprinzătoare, în care, fără ca Domnul să le fi cerut să facă ceva concret, ci numai ascultare: “dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi comoara Mea deosebită dintre toate popoarele”, tot poporul s-a angajat “tot ce a zis Domnul vom face” (Ex. 19.3-9). Poporul care în atâtea rânduri se arătase laş şi cârtitor s-a angajat să facă tot ... Şi ce anume să fie acest tot? În aceste condiţii le-a dat Domnul legea. Legea nu le-a fost impusă decât după ce ei s-au angajat să facă totul pentru Domnul. Aşa este omul: se angajează repede să facă ceva pentru Dumnezeu, după care se arată total incapabil să facă voia lui Dumnezeu.

În capitolul 20 le-au fost date cele zece porunci, ca un fel de constituţie care stabilea cadrul general al Legii, după care, în capitolul 21, Moise a fost chemat de Domnul singur pe munte pentru a primi rânduieli pentru popor şi legea ceremonială, care stabilea ritualurile prin care poporul îi va sluji lui Dumnezeu. Aceasta a durat patruzeci de zile, timp în care poporul care se angajase să facă tot ce a spus Domnul a călcat legea începând cu prima poruncă. S-au dus la Aaron şi i-au cerut “fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; pentru că nu ştim ce i s-a întâmplat lui Moise acesta, omul care ne-a scos din ţara Egiptului” (Ex. 32.1). Şi Aaron, tocmai cel pe care Domnul îl desemnase să-I fie Mare Preot, le-a făcut un viţel de aur, probabil după modelul a ceea ce văzuseră în Egipt. Atât de repede au ajuns să calce poruncile! Omeneşte gândind, dacă Domnul nu a vrut să-I distrugă, nu ne-ar părea normal ca tot poporul să fie lăsat să se descurce singur? Dar, cu toate acestea, Domnul se arată în continuare plin de îndurare şi continuă să se îngrijească pentru a-i duce în ţara promisă. Cât de diferit este de ceea ce ni s-ar părea nouă normal! Într-adevăr putem constata ceea ce a scris profetul Isaia: “Pentru că aşa cum cerurile sunt mai înalte decât pământul, tot aşa căile Mele sunt mai înalte decât căile voastre, şi gândurile Mele decât gândurile voastre” (Isa. 55.9). Şi pe tot parcursul drumului prin pustiu ne sunt prezentate multe cârtiri şi revolte ale poporului împotriva lui Moise şi a lui Aaron, şi, de fiecare dată, Dumnezeu şi-a arătat puterea, a pedepsit, dar nu i-a distrus ci a continuat să-Şi ducă planul la îndeplinire, astfel încât nu se poate să nu recunoaştem cât de adevărat este ceea ce îi scria apostolul Pavel lui Timotei despre Domnul: “dacă suntem necredincioşi, El rămâne credincios, pentru că nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi” (2 Tim. 2.13).

Întreaga istorie din Vechiul Testament după ce poporul Israel a primit Legea prin Moise este o demonstraţie a imposibilităţii omului de a respecta întocmai Legea din cauza faptului că în firea omului există tendinţe contrare cerinţelor legii. Oare nu putem constata şi noi aceasta? Noi astăzi nu ne facem idoli sub formă de “chip cioplit”. Dar oare nu sunt anumiţi actori sau sportivi care sunt idolatrizaţi? Nu au fost, nu demult, politicieni care au fost cu adevărat idoli pentru naţiuni întregi, de exemplu Napoleon sau Hitler? În educaţia pe care o primesc copiii, nu sunt ei învăţaţi că trebuie să aibă în viaţă o persoană demnă de urmat ca model? Şi aceasta nu înseamnă că persoana care este luată drept model pentru o mulţime de calităţi devine un fel de idol?

Ne este evident că idolii de piatră, aur sau argint pe care şi-i făceau cei din antichitate nu aveau nici o putere, dar oare nu am văzut că şi idolii pe care şi-i fac în zilele noastre oamenii cad şi aduc multă suferinţă celor care îi urmează? De pildă, nu au murit în luptă mulţi dintre soldaţii care îl idolatrizau pe Napoleon şi mulţi au rămas invalizi, când ei sperau să ajungă să domine lumea, potrivit cu ce le spusese conducătorul lor, că “fiecare soldat are în buzunar bastonul de mareşal”. Şi ce suferinţe imense a adus poporului german faptul că mulţi dintre ei au făcut un idol din Hitler? Acestea sunt exemple din istoria mai recentă. Dar oare câţi nu au fost dezamăgiţi de persoanele pe care şi le-au ales în viaţă ca model de urmat, sau, am putea spune, ca idol?

Şi totuşi omul nu îşi este sieşi suficient şi nu poate fi absolut independent. El trebuie să aibă ceva de urmat, trebuie să aibă o ţintă. Dacă este un ideal atât de înalt încât nu-l poate atinge, atunci acel om este mereu trist şi nemulţumit de faptul că nu îşi atinge ţinta, iar dacă este o ţintă pe care o atinge, atunci, după ce a atins-o ajunge să aibă nevoie de o altă ţintă, astfel încât ajunge la a urma îndemnul exploratorului norvegian Nansen: “ai reuşit, continuă; nu ai reuşit, continuă”. Şi omul continuă fiind absorbit de câte ceva: la nivelul cel mai de jos cei cu drogurile, dar sunt şi cei care fac sporturi sau care sunt cu totul absorbiţi de slujbă. Şi ei continuă până când vine un timp în care sănătatea cedează şi nu mai pot continua. Şi apoi urmează moartea, de care omul se teme şi dincolo de care simte că mai urmează ceva pentru el, că nu este o simplă încetare a existenţei.

Potrivit cu cele zece porunci, omul trebuie să depindă numai de Dumnezeu şi să asculte numai de Dumnezeu. Şi istoria poporului Israel arată că ei nu au fost capabili să fie ascultători.

Poate că până aici ni s-ar părea că Moise este omul care a ascultat perfect. Dar, în cartea Numeri, în capitolul 20 ne este prezentată o – am zice noi mică – neascultare a lui Moise, care este şi singura care este consemnată. Istoria se repeta: poporul începuse să murmure pentru că nu aveau apă în pustiu şi să spună că era mai bine în Egipt – uitaseră de robie, de muncile grele şi de pedepsele pe care li le aplicau egiptenii şi uitaseră şi de lucrurile minunate pe care le făcuse Domnul. Atunci Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ înaintea Domnului: la cine altcineva sau la ce alte mijloace să apeleze? Atunci “Domnul a vorbit lui Moise, zicând: Ia toiagul şi strânge adunarea, tu şi Aaron, fratele tău, şi vorbiţi stâncii înaintea ochilor lor şi ea îşi va da apele; şi să le scoţi apă din stâncă şi să adăpi adunarea şi vitele lor” (Num. 20.7-8). Şi Moise a luat toiagul, dar, cum istoria se repeta în ceea ce priveşte murmurele poporului pentru că nu avea apă, a găsit că este cazul ca şi el să repete ceea ce făcuse mai înainte (Exod cap. 17) şi a lovit stânca odată, apoi încă odată, ca în final să ţâşnească apă din ea. În aceasta Moise nu a ascultat întocmai ceea ce îi spusese Domnul să facă. O mică neascultare, am zice noi, care poate fi iertată, dar Domnul a hotărât să nu lase nepedepsită această neascultare şi a spus: “Pentru că nu M-aţi crezut, ca să Mă sfinţiţi înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu voi veţi duce această adunare în ţara pe care le-am dat-o” (Num. 20.12). Şi Biblia spune că de aceea Moise şi Aaron nu au intrat în ţara Canaanului.

O relatare unică este cea cu privire la moartea lui Moise, în vârstă de o sută douăzeci de ani, vârstă la care “ochiul său nu se întunecase, nici puterea lui nu-l părăsise”, moarte despre care se spune clar că este ca pedeapsă pentru neascultarea din cartea Numeri. “Şi Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după cuvântul Domnului. Şi El l-a înmormântat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor, şi nimeni nu ştie mormântul lui până în ziua aceasta” (v. Deut. 34.1-8). Nu trebuia să i se facă lui Moise un mormânt monumental, nimic de genul în care îşi făceau oamenii bogaţi şi demnitarii din Egipt, pentru că, dacă ar fi ştiut locul unde este înmormântat Moise, nu ar fi devenit oare acel loc un loc de pelerinaj, unde să meargă tot Israelul ca să se închine la acel profet ca nimeni altul, aşa cum se întâmplă astăzi la mormintele şi relicvele multor sfinţi din vechime? Sigur că Dumnezeu nu a dorit ca Israel să facă din Moise un idol.

Totuşi Israel a căzut în idolatrie, deşi Domnul a dorit ca dându-le Legea ei să fie un popor deosebit, care să dea o mărturie bună pentru El. Şi întreaga istorie a poporului Israel este marcată de neascultarea poporului, toţi călcând Legea, de la cei mai mici până la cei mai mari, dar şi lucrări minunate ale Domnului, prin care Domnul pe de-o parte a pedepsit, iar pe de altă parte a arătat îndurare faţă de popor pentru a nu-l distruge. Chiar fiind luat în robie şi deportat, poporul Israel nu a dispărut până astăzi, pe când multe din popoarele din Canaanul antic au dispărut. Mai există oare în zilele noastre filistenii? Pentru cei care ar putea zice că filistenii sunt cei care se zic astăzi a fi palestinieni şi sunt de fapt arabi, scrierile Vechiului Testament fac deosebire clară între filisteni şi arabi. Şi ştim de mai multe naţiuni care au dispărut, în timp ce Israel nu şi-a pierdut identitatea cu toate că în decursul istoriei atâţia au căutat să îl distrugă complet. Oare nu ne spune aceasta că Dumnezeu a dorit să îi păstreze?

În istoria din Vechiul Testament sunt atâtea evenimente minunate şi pline de învăţăminte şi pentru noi astăzi, dar această scriere nu îşi propune să se ocupe cu fiecare dintre ele, ci numai să ofere o imagine de ansamblu a istoriei, cu ideea de a-i provoca pe cei care citesc aceste rânduri să citească în întregime Scriptura şi să aibă parte de binecuvântarea Autorului ei.

Din această istorie găsesc că este deosebit de semnificativă cea a lui David, împăratul erou al lui Israel, omul după inima lui Dumnezeu, care a scris mulţi psalmi cuprinşi în Cartea Psalmilor. El era cel mai mic fiu al lui Isai, într-o familie fără renume şi a început viaţa ca un păstor şi a continuat aşa până când în ziua când profetul Samuel l-a uns ca împărat în locul lui Saul, împăratul care se arătase neascultător faţă de Domnul. Cu ocazia ungerii ca împărat a lui David, Cel care domină scena este Domnul, pentru că Samuel, chiar profet fiind ar fi gândit să-l ungă pe fiul cel mai mare al lui Isai, dar “Domnul nu Se uită cum se uită omul, pentru că omul se uită la înfăţişare, dar Domnul Se uită la inimă”, aşa că au trebuit să trimită pe câmp să-l caute şi să-l aducă pe David, care era cu turmele, pentru că nici fraţii lui, nici tatăl lui nu se gândiseră să-l cheme şi pe el.

Ce a urmat apoi? Poate că am fi gândit la o revoluţie sau la un fel de lovitură de stat sau ca Dumnezeu să îl omoare repede pe Saul, care fusese neascultător. Dar lucrurile au decurs cu totul altfel. David a rămas în continuare cu turmele, pe când fraţii lui au plecat la oaste ca să lupte împotriva filistenilor. Şi David a venit pe câmpul de luptă fiind trimis de tatăl lui cu provizii şi ca să aducă veşti despre fraţii lui, nu pentru ca să se angajeze în luptă. Dar a găsit tot Israelul într-un impas, nimeni neîndrăznind să îl înfrunte pe Goliat, uriaşul filistenilor. Atunci, cel care toată viaţa fusese cu turmele şi nu era deprins la război şi nu avea absolut nici o pregătire s-a oferit să îl înfrunte pe acel războinic uriaş. Lucrul l-a uimit pe Saul, care a constatat simplu: “Nu poţi să mergi împotriva filisteanului acestuia ca să te lupţi cu el, pentru că tu eşti tânăr, şi el este un bărbat de război din tinereţea lui”. Dar David a avut curaj şi încredere că Domnul, cel care l-a ajutat să păzească turmele de fiarele din pustiu, îl va ajuta să-l ucidă pe acel uriaş. Apoi Saul a încercat să-l ajute pe David dându-i armura şi sabia lui, dar acestea nu i se potriveau, ceea ce spune că cineva se poate angaja în lupta pentru Domnul numai folosind mijloacele pe care le oferă Domnul, nu cele pe care le folosesc oamenii.

A urmat victoria lui David care l-a doborât pe uriaş cu praştia, această istorie care timp de milenii a fost povestită copiilor. Prin aceasta David a ajuns să fie căpetenie în armata lui Saul. O poziţie foarte favorabilă pentru a deveni împărat. Am fi gândit că atunci era momentul ca Saul să moară şi David, cel atât de iubit de popor să-i ia locul. Dar Domnul a hotărât altfel. Saul, gelos pe David, a dorit să îl ucidă, aşa că David a fost nevoit să fugă pentru a-şi salva viaţa. Şi aşa David a pribegit mulţi ani.

De-a lungul anilor de pribegie David a avut multe greutăţi şi suferinţe, şi nu întotdeauna s-a purtat ca eroul perfect. În capitolul 21 din 1 Samuel, de teamă să nu îl prindă Saul, David a gândit să se refugieze în Gat, cetatea filistenilor, dar şi acolo, de teamă că filistenii îl vor ucide pe cel care la-a pricinuit atâtea pierderi în războaie, “şi şi-a schimbat purtarea înaintea ochilor lor şi a făcut pe nebunul în mâinile lor şi zgâria pe uşile porţii şi lăsa să-i curgă balele pe barbă”. Iată o împrejurare în care cel care nu s-a temut să înfrunte uriaşul s-a arătat plin de frică şi s-a purtat în mod ruşinos. Ce poate să ne spună aceasta decât că, prin credinţă în Domnul şi în ascultare de Domnul omul poate face lucruri minunate, dar atunci când uită de Domnul, se face de ruşine? După aceasta, urmează un eveniment uimitor: David fugarul, împreună cu câţiva oameni “care aveau datorii şi toţi cei cu sufletul amărât”, care veniseră cu el, a mers la luptă împotriva filistenilor şi a salvat cetatea Cheila, pe care o ameninţau armatele filistenilor. Dar după bătălia pe care a câştigat-o a trebuit din nou să fugă pentru că Saul îl urmărea, iar David nu dorea să se lupte împotriva oştilor lui Israel conduse de Saul.

Urmează încă o împrejurare când David se manifestă într-un mod cu totul neaşteptat pentru noi: când l-a surprins pe Saul în timp ce dormea şi oamenii lui i-au spus: “Iată ziua de care ţi-a zis Domnul: «Iată, voi da pe vrăjmaşul tău în mâna ta şi-i vei face cum este bine în ochii tăi». David s-a ridicat şi a tăiat pe furiş colţul mantiei lui Saul. Şi a fost aşa: după aceasta, lui David îi bătea inima pentru că tăiase colţul mantiei lui Saul. Şi a zis oamenilor săi: Să mă ferească Domnul să fac acest lucru domnului meu, unsului Domnului, să-mi întind mâna împotriva lui, pentru că este unsul Domnului. Şi David i-a oprit pe oamenii săi cu aceste cuvinte şi nu i-a lăsat să se ridice împotriva lui Saul” (v. 1 Sam. 24.4-8).

Apoi în capitolul 25, când Nabal, cel căruia îi protejase turmele de prădători, a refuzat să-i dea provizii pentru el şi oamenii care erau cu el, David a pornit cu gândul să se răzbune în mod extrem de violent şi să nu mai lase în viaţă pe nimeni dintre ai lui Nabal. Dar Abigail, soţia lui Nabal, i-a ieşit înainte oferindu-i provizii şi cerându-şi iertare că nu a venit mai devreme să îl ajute şi amintindu-i: “Domnul te-a oprit ca să ajungi la vărsare de sânge şi să te răzbuni cu propria ta mână ... Pentru că Domnul va face negreşit domnului meu o casă trainică, pentru că domnul meu poartă războaiele Domnului şi nu s-a găsit rău în tine în toate zilele tale ... Şi va fi aşa: când Domnul va face domnului meu după tot binele pe care l-a vorbit despre tine şi te va pune conducător peste Israel, atunci aceasta nu va fi un prilej de cădere pentru tine, nici mustrare de inimă pentru domnul meu, că ai vărsat sânge fără motiv şi că domnul meu s-a răzbunat singur” (v. 1 Sam. 25.23-31). În această împrejurare David nu şi-a putut stăpâni mânia. Cât de oscilant şi de inconstant este omul! Şi numai Dumnezeu este mereu Acelaşi.

A venit apoi sfârşitul lui Saul, şi, după multe lupte, David a ajuns să fie împărat peste tot Israelul. Ar fi fost timpul să fie pace, dar tocmai când situaţia era cum cu greu ne-am imagina alta mai favorabilă, atunci a ajuns David să comită cea mai reprobabilă faptă, pe care cei care au scris cărţile Vechiului Testament au consemnat-o, deşi noi am fi înclinaţi s-o trecem sub tăcere. David a comis adulter cu Bat-Şeba, soţia lui Urie, hetitul, o căpetenie în armata lui David. Când a aflat că Bat-Şeba era însărcinată, David a trimis să-l cheme pe Urie de pe câmpul de luptă: poate va intra la soţia lui şi va face astfel să nu se vadă urmările adulterului. Dar Urie nu a mers la soţia lui, spunând: “Chivotul şi Israel şi Iuda locuiesc în corturi, şi stăpânul meu, Ioab, şi slujitorii domnului meu sunt în tabără, în câmp, şi eu să intru în casa mea, ca să mănânc şi să beau şi să mă culc cu soţia mea? Viu eşti tu şi viu este sufletul tău, că nu voi face acest lucru!” (2 Sam. 11.11). O comportare excepţională a lui Urie, care îl arată ca fiind un slujitor credincios. Dacă noi, ca oameni, am fi scris despre o întâmplare de felul acesta, am fi căutat să găsim ceva circumstanţe atenuante pentru eroul nostru, cum ar fi că Urie era un om rău, dar nici vorbă de aşa ceva! Pentru cele ce au urmat David nu are nici o scuză: l-a trimis pe Urie purtând o scrisoare către Ioab, comandantul armatei, în care îi cerea să-l pună pe Urie în locul cel mai greu şi să se retragă de la el pentru ca Urie să fie omorât de vrăjmaşi. După împlinirea acestui plan mişelesc ne este descris modul cum Domnul l-a pedepsit pe David lovind crunt în familia lui şi cum tot Israelul a suferit pentru această crimă. Am fi admis noi ca un om care a comandat un asasinat să fie eroul nostru? Şi totuşi Domnul nu l-a lepădat pe David şi nu l-a distrus complet, ci a rămas credincios legământului pe care îl făcuse “voi ridica sămânţa ta după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi o casă Numelui Meu şi Eu voi întări tronul împărăţiei lui pentru totdeauna. Eu îi voi fi tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face nelegiuire, îl voi mustra cu nuiaua omenească şi cu loviturile fiilor oamenilor. Dar îndurarea Mea nu se va îndepărta de la el, cum am luat-o de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Şi casa ta şi împărăţia ta vor fi întărite pentru totdeauna înaintea ta; tronul tău va fi neclintit pentru totdeauna” (2 Sam. 7.12-16).

Şi toată istoria lui Israel din Vechiul Testament a fost marcată de necredinţa şi păcatele poporului, ale împăraţilor şi chiar ale preoţilor, iar Domnul i-a pedepsit însă nu i-a distrus complet pentru că e doreşte să respecte promisiunea făcută lui Avraam că “toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”.

Oare ce naţiune şi-a scris istoria într-un mod care să se poată asemăna cât de cât cu cea din Vechiul Testament, când fiecare caută să-şi minimizeze vinovăţia şi să găsească circumstanţe atenuante pentru faptele rele pe care le-a comis? Nu se vede oare că felul în care a fost scrisă această istorie reflectă modul în care Dumnezeu îl vede pe Israel?