Tinereţea
Viaţa lui David se desfăşoară aproximativ în secolul al XI-lea înainte de Isus Hristos, datele de 1085 la 1015 fiind prezentate de obicei, fără prea multă certitudine. El avea treizeci de ani cînd a devenit rege şi a domnit patruzeci de ani (2 Samuel 5.4 1 Cronici 29.27). Născut la Betleem, unde mai tîrziu Se va naşte Domnul său, el era fiul lui Isai, deci urmaş al lui Rut Moabita (Rut 4.21-22; Matei 1.5).
1. Ungerea (1 Samuel 16.1-13)
În ciuda misiunii care-i fusese încredinţată, Saul nu-l distrusese cu totul pe Amalec. În consecinţă, Samuel îi declarase: „Domnul a rupt astăzi domnia lui Israel deasupra ta şi a dat-o aproapelui tău, care este mai bun decît tine" (1 Samuel 15.28). Din ziua aceea, regele respins trebuia să se întrebe cu îngrijorare care este acest „aproape" care-i va răpi tronul, lui sau fiului său. La rîndul său, Samuel îl plîngea pe Saul, puţin grăbit, se pare, să-l ungă pe cel pe care Domnul îl va desemna. Pentru a-l hotărî pe profet să meargă la Isai, la Betleem, a trebuit insistenţa lui Dumnezeu: „Pe unul din fiii lui Mi l-am ales ca împărat". Samuel îşi luase sticluţa cu undelemn — lucrarea omului — pentru a-l unge pe Saul, cerut de popor (1 Samuel 10.1). Pentru David, ales de Domnul, el va lua cornul său — lucrare divină — (1 Samuel 16.1, la fel pentru Solomon, în 1 împăraţi 1.39).
La Betleem, bătrînul va învăţa o lecţie însemnată. Atîţia ani el mersese cu Dumnezeu si totuşi nu-şi dăduse într-adevăr seama că „Domnul nu Se uită la ce se uită omul, omul se uită la ceea ce izbeşte ochiul, dar „Domnul Se uită la inimă" (verset 7). Mustrat de Dumnezeul său cu privire la Eliab, el lasă să treacă prin faţa lui cei şapte fii ai lui Isai, fără a alege vreunul. Totuşi Domnul spusese clar că trebuia să ungă un om din această familie. „Aceştia sînt toţi fiii tăi?" întreabă el mirat. „A mai rămas cel mai tînăr", răspunde tatăl, „dar iată, paşte oile".
La cererea lui Samuel, se duce să-l caute; pe el îl unge în mijlocul fraţilor săi. David era cel mai mic, cel mai puţin respectat, cel pe care omul nu l-ar fi ales. Dar Dumnezeu vedea în inima sa credinţa care era deja vie. El era frumos cum fusese Moise (Evrei 11.23), aşa cum va fi împăratul Slavei: „Tu eşti mai frumos decît fiii oamenilor" (Psalmul 45.2). El era păstor, aşa cum fuseseră Iacov şi Moise. Contrast frecvent în Cuvînt, între păstor şi vînător. Acesta îşi găseşte satisfacţia pe seama victimei sale, în timp ce păstorul se cheltuieşte şi se consacră lucrării.
Energia vînătorului îl caracterizează pe David, războinicul; dar el fusese pregătit ca păstor, cu acest caracter îl va învinge pe Goliat şi mai tîrziu va paşte poporul lui Dumnezeu.
Înainte de a deveni păstorul lui Israel, el a trebuit să înveţe întradevăr să îngrijească turma din Betleem, să elibereze oaia pe care o lua leul, expunîndu-se el însuşi loviturilor sale. În singurătatea lui el dovedea astfel valoarea care o avea pentru el un singur miel (Luca 15). „Prima etapă în propria noastră istorie conţine şi revelează calităţile principale care disting etapele succesive ale vieţii noastre; prin urmare, nimic nu este mai important pentru creştin decît influenţa pe care el o suportă cînd parcurge această primă etapă". Chiar după ce el fusese cîntăreţul lui Saul, nimic nu s-a schimbat pentru David: el se întorcea de la Saul pentru a paşte oile tatălui său la Betleem.
Duhul Domnului a venit peste el din ziua ungerii sale (verset 13). Ce transformare înseamnă aceasta în viaţa sa! În ultimele sale cuvinte, el remarcă încă: „Duhul Domnului a vorbit prin mine şi cuvîntul Lui era pe limba mea" (2 Samuel 23.2). În timpul vieţii sale, în ce mod minunat va fi condus si învătat de acest Duh!
El a fost uns în mijlocul fraţilor săi, aşa cum şi Domnul Isus a fost „uns cu untdelemn de bucurie, mai presus de însoţitorii săi" (Evrei 1.9).
Oamenii îşi formează pe cei tineri, apoi îi cheamă la o misiune. Dumnezeu face însă invers. Mai întîi El cheamă. Dacă, întocmai ca tînărul Isaia (Isaia 6.8), I s-a răspuns: „Iată-mă, trimite-mă", El îl pregăteşte. Pregătirea Sa nu este de o zi, nici de un an; ea se poate prelungi mult timp, patruzeci de ani pentru Moise, mai mult de trei ani pentru Saul din Tars, mai mulţi ani pentru David. Într-adevăr, cum va ajunge acest tînăr la scaunul de domnie? El nu are deloc vîrsta pentru aceasta.
Saul este lepădat, dar el domneşte încă. Poporul îl va accepta pe David? Numai credinţa putea discerne în el pe alesul lui Dumnezeu, credinţa pe care au avut-o cei care vor fi la el la Adulam sau la Ţiclag; credinţa care a însufleţit-o pe Abigail; credinţa care a rămas vie în inima sa şi i-a dat răbdarea să aştepte să vină momentul lui Dumnezeu pentru a-i da El însuşi coroana.
Această credinţă va trebui pusă la încercare pentru a-i demonstra realitatea; însuşi omul va trebui să fie format în şcoala lui Dumnezeu. Nu poţi „sluji după voia Sa", fără a trece prin această şcoală, adesea lungă şi grea, dar în care Stăpînul rămîne plin de har. „Cine învaţă ca El?" (Iov 36.22; Matei 11.29).
2. Primele încercări ale credinţei
Ne este spus în 1 Timotei 3.10: „Să fie puşi la probă mai întîi şi numai dacă sînt fără vină, să servească". Acesta este modul de lucru al lui Dumnezeu. Aceste prime teste sînt foarte importante în viaţa unui tînăr creştin. Va şti el să răspundă la ele în viaţa sa particulară, în mărturia sa publică, pentru ca Domnul să-i poată încredinţa mai mult?
a) Leul şi ursul (1 Samuel 17.34-35)
Credinţa păstoraşului de la Betleem a fost pusă la încercare, cînd, singur, îşi păzea turma. Apare un leu care-i răpeşte una din oi. David îşi va spune: nu-mi pasă, pericolul este prea mare s-o scap, nu-i decît o oaie? Din contră, el urmăreşte fiara, scapă animalul cu mîna sa; cînd leul îl atacă, el îl loveşte şi îl ucide.
În taina inimii sale, el are convingerea: „Domnul m-a scăpat din gheara leului". Experienţă binecuvîntată a puterii divine ca răspuns la credinţă — experienţa fericită pe care o poate face orice tînăr credincios care contează pe Domnul Său, în problemele, alegerile, încercările începutului vieţii sale. A obţine victoria în ele (Psalmi 119,9) este preludiul unei vieţi binecuvîntate; a se lăsa oprit, descurajat, abătut, poate avea consecinţe foarte regretabile pentru viitor, deşi Domnul este credincios şi-l ridică pe cel care vine la El.
b). Goliat (1 Samuel 17.1-54)
O încercare mult mai serioasă îl aşteaptă pe David. El va trebui să dea mărturia publică despre credinţa sa si să acţioneze în consecinţă.
În faţa uriaşului, poporul şi însuşi Saul sînt îngroziţi (versetele 11,24). Despre Ionatan nu se spune nimic; în orice caz, el nu s-a oferit să lupte. Dar David are o credinţă deja încercată. El poate spune lui Saul fără a ezita: „Robul tău va merge şi va lupta cu acest filistean". Degeaba a spus Saul: „Tu nu poţi"; David răspunde: „Domnul, El mă va scăpa".
Credinţa tînărului păstor era, dacă se poate spune, stimulată de o sfîntă indignare. Cum se putea să fugi din faţa „acestui om", a acestui filistean care a aruncat dispreţul asupra lui Israel, care a insultat oştirile aranjate de Dumnezeul cel viu, care L-a insultat pe Dumnezeu însuşi? Dumnezeu trebuia să-Şi scape poporul din mîna unui asemenea duşman.
David refuză resursele omeneşti, armătura lui Saul; el alege pentru luptă instrumentele păstorului: traista în care purta, fără îndoială, leacurile necesare pentru oile bolnave sau rănite, ca şi propria sa hrană, imagine a Cuvîntului lui Dumnezeu, care-l hrăneşte pe slujitor şi conţine resursele necesare slujbei sale. El pune în ea cele cinci pietre netede, imagini ale atîtor versete ale Cuvîntului aplicate la timp.
„Cinci" pietre — puţin lucru în aparenţă, imagine a slăbiciunii omului, dar, în mîna lui Dumnezeu, instrument al victoriei.
Credinţa îi umplea inima şi îi dădea întreaga asigurare. El venea contra lui Goliat „în numele Domnului pe care tu l-ai insultat", pentru ca tot pămîntul să ştie „că Israel are un Dumnezeu" şi ca toţi să ştie că „biruinţa este a Domnului". Încrederea în Dumnezeu era baza unor asemenea declaraţii în faţa unui popor îngrozit. Mai hotărîtă încă este îndrăzneala chiar în momentul în care filsteanul se ridică, înaintează şi se apropie în întîmpinarea lui David. Tînărul nu fuge în acest moment critic; din contra, el se grăbeşte şi aleargă spre linia de bătaie, pune mîna în traista sa, ia piatra, o aruncă cu praştia: biruinţa este a lui. Filisteanul este decapitat cu propria sa sabie, aşa cum ne este spus despre Domnul Isus că El a învins, prin moarte, pe cel care avea puterea morţii (Evrei 2.14).
În ziua luptei, David este dispreţuit de fratele său (verset 28), el este necunoscut lui Abner şi lui Saul (verset 55), dar devine obiectul ataşamentului pentru credinţă (Ionatan: 18.1-4).
3. La curte (1 Samuel 18)
David va fi supus unui alt gen de încercări: succesul, popularitatea, dar şi nerecunoştinţa, ura izvorîtă din gelozie. Ce se va întîmpla cu credinţa sa?
a) Cîntăreţ din harfă (1 Samuel 16.18-23; 18.10; 19.9)
Muzica ocupa un loc important în viaţa fiului lui Isai. Din copilărie el mînuia harfa; ea îi dădea ocazia să fie adus la curte pentru a-1 calma pe Saul. Reacţiile regelui arată că muzica potoleşte, destinde, dar nu schimbă inima. Situaţia este alta astăzi?
David a cîntat din harfă pentru a-1 ajuta pe rege, stăpînul său. El va continua să practice arta sa, dar concentrînd-o asupra laudei lui Dumnezeu. În amurgul vieţii sale, el se va numi „Dulcele psalmist al lui Israel". El va institui cîntăreţi pentru a-L lăuda pe Domnul. Chiar la întoarcerea din exil, se vor mai folosi ,instrumentele lui David" pentru cîntare (Neemia 12.36).
b) Căpetenie a oştirilor
După victoria lui David asupra lui Goliat, „Saul îl numeşte mai mare peste războinici". La întoarcerea de la bătălie, grupuri de femei cîntă şi îşi răspund unele altora: „Saul a bătut miile lui — iar David, zecile lui de mii".
Saul este foarte supărat şi îşi dă seama că tînărul betleemit este urmaşul anunţat de Samuel: „Nu-i mai lipseşte decît împărăţia". Şi din ziua aceea Saul a privit cu ochi răi pe David". Dar David nu se mîndreşte cu aceasta, din contra, el continuă să meargă cu Dumnezeul său: „Domnul era cu el" (1 Samuel 18.12). Saul îl îndepărtează de lîngă el şi îl degradează, îl pune mai mare numai peste o mie de oameni. David continua totuşi să „iasă si să intre în faţa poporului" şi „Domnul era cu el". Pentru fiecare era clar că el mergea cu Dumnezeu. Întreg Israelul şi Iuda îl iubeau. El nu era trufaş, ci era mereu cu ei. „El se poartă cu mai multă înţelepciune decît toţi slujitorii lui Saul şi numele lui a ajuns foarte vestit" (18.30).
c) Ginere al împăratului
Saul promisese pe fiica sa Merab şi mari bogăţii oricărui va lovi pe Goliat. În loc să-şi ţină cuvîntul, el va pune noi condiţii căsătoriei lui David cu fiica sa cea mare, sperînd că, în noi lupte, mîna filistenilor va fi asupra lui. Apoi, cînd a venit vremea să o dea pe Merab lui David, ea a fost dată ca soţie lui Adriel. Mical, cea mai tînără fiică a lui Saul, îl iubeşte pe David. Saul vede în aceasta o ocazie minunată să încerce din nou să-l facă să moară pe duşmanul său, prin mîna filistenilor. David nu se lăsa orbit de perspectivă: „Sînt un om sărac şi de puţină însemnătate". În loc de o sută de prepuţuri ale filistenilor, el va aduce două sute; el răspunde cursei întinse, printr-o nouă victorie cu Dumnezeu. Saul este deci obligat să i-o dea pe Mical şi trebuie săşi dea seama că, în ciuda înaltei sale poziţii ca ginere al împăratului, David stăruia în credinţa sa şi că „Domnul era cu el" (versetul 28).
d) Gelozia lui Saul
La curte, o încercare mai grea îl aştepta pe David. Înălţarea nu l-a determinat să se vadă mai mare în ochii săi, nerecunoştinţa nu l-a amărît. Ce va face gelozia lui Saul?
Împăratul are ochiul asupra tînărului. El îl înjoseşte, îl expune pericolelor. Vrea să-l ucidă sau să-l omoare alţii. Conspira cu slujitorii săi pentru a-1 omorî. Încă odată încearcă să-l pironească de perete cu suliţa sa. Şi cînd ginerele său reuşeşte să scape, el trimite nişte oameni pentru a-1 omorî în patul său.
Care este reacţia lui David? Psalmul 59 ne-o arată: rugăciuni fierbinţi adresate lui Dumnezeu pentru a fi scăpat; încredere în Acela care este adăpostul său, care Se poartă plin de bunătate faţă de el; siguranţa că va fi ascultat: „Voi cînta puterea ta si dis-de-dimineată voi lăuda bunătatea Ta; căci Tu ai fost „un adăpost în ziua necazului". Cu toate acestea, David va trebui să fugă. Trebuie ca el să fie pregătit (format) pentru a sluji după voia lui Dumnezeu. El trebuie să treacă prin disciplină, în tristeţea singurătăţii.
Credinţa sa a fost pusă la încercare, în secret, public, la curte; ea a învins. Dar trebuie o şcoală mai dureroasă pentru a pregăti pe împăratul după inima lui Dumnezeu pentru slujba care-l aşteaptă.