Ce este biserica?

Noul Testament ne arată istoria Celui care a venit din cer la noi şi a fost aici pe pământ, mai întâi un copilaş în slăbiciune şi sărăcie, apoi un om plin de har şi de bunătate, făcând bine tuturor, dar care a fost necunoscut, dispreţuit, lepădat, acoperit de insulte şi, în cele din urmă, răstignit pe o cruce, pe care a şi murit. Acesta este Domnul Isus, Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, venit aici pentru a ne mântui prin moartea Sa. Dumnezeu L-a înviat din morţi, apoi L-a înălţat în cer. Acest Isus va veni iarăşi; va lua mai întâi pe cei răscumpăraţi ai Săi la El, apoi îşi va statornici împărăţia pe pământ. Această istorie minunată se continuă până în clipa când Domnul Isus va da împărăţia în mâna Tatălui Său, după ce morţii vor fi fost judecaţi înaintea marelui tron alb. Atunci va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va locui Dumnezeu pentru totdeauna, în mijlocul celor preafericiţi.

Doresc acum să prezint o altă istorie: istoria unui lucru foarte scump Domnului Isus şi care scump Îi va fi totdeauna. Care lucru? — vă veţi întreba. Nu cumva acest lucru este sufletul nostru? Da, fără îndoială, sufletul, chiar al celui mai mic copil, este preţios pentru Domnul Isus. Vorbind despre copilaşi, El a spus că a venit pe pământ ca să-i mântuiască; despre oameni, a spus că a venit să-i caute şi să-i mântuiască (Matei 18.11,14; Luca 19.10). Eu vreau însă să vorbesc despre istoria unui lucru scump acestui iubit Mântuitor. E vorba de istoria Bisericii sau a Adunării, căci aceste două cuvinte au aceeaşi semnificaţie. Apostolul Pavel zice: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea." El o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag (Efeseni 5.25,29). Aceste cuvinte ne arată ce mare preţ are Biserica pentru inima Domnului Hristos.

Înainte de toate, să lămurim întrebarea: Ce este Biserica? Oamenii numesc biserici nişte clădiri în care se adună pentru slujbe religioase. În Cuvântul lui Dumnezeu, însă, nu găsim numele de biserică în înţelesul acesta. Se mai numesc biserici nişte adunări de oameni care au aceleaşi învăţături religioase, aceleaşi forme de cult şi sunt cârmuite, în acest scop, de aceleaşi reguli; astfel, se zice: biserica anglicană, biserica protestantă, catolică etc.; dar Scriptura nu vorbeşte nimic despre aşa ceva. Cum am mai spus mai sus, cuvântul Biserică înseamnă Adunare; şi, în gura Domnului, ca şi în scrierile Apostolilor, această vorbă înseamnă: sau adunarea tuturor adevăraţilor credincioşi în toate locurile într-un anumit moment pe pământ; sau adunarea tuturor sfinţilor înviaţi, schimbaţi şi slăviţi, de la Cincizecime până la întoarcerea Domnului Hristos (atunci Adunarea va fi deplină); sau adunarea creştinilor care se strângeau într-o localitate. De exemplu, când Apostolul Pavel scrie Bisericii sau Adunării lui Dumnezeu care este în Corint, el se îndreaptă către toţi creştinii din Corint; când trimite salutări Bisericii sau Adunării care se strânge în casa lui Nimfa sau la Filimon, are în vedere pe creştinii care se adunau, pentru închinare, la unul sau altul din aceşti fraţi. Când însă zice: „Hristos a iubit Adunarea", aici se înţelege Adunarea deplină; sau când îndeamnă pe bătrâni să păstorească „Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său", aici vorbeşte despre toţi adevăraţii credincioşi, spălaţi de păcatele lor în sângele scump al Domnului Hristos, dar aflându-se încă pe pământ. (1 Corinteni 1.2; Faptele Apostolilor 20.28; Filimon 2; Efeseni 1.22; 5.25). În aceste din urmă două locuri este vorba de Adunarea întreagă în cer.

Vă veţi gândi poate că Abel, Noe, Avraam, Moise, David, prorocii, toţi aceşti oameni sfinţi fac parte din Biserică. Nu; Biserica nu era pe vremea lor. Ei au fost oameni credincioşi, care credeau în Dumnezeu şi mergeau pe pământ încrezându-se în El şi în făgăduinţele Lui; ei însă nu fac parte din Biserică. Dumnezeu a avut pe pământ un popor, pe care l-a ales din mijlocul celorlalte neamuri, popor pe care-l iubeşte fără încetare şi pe care-l va statornici mai târziu în ţara făgăduinţei: e vorba de poporul Israel. Dar Israel nu este Biserica.

Biserica n-a fost deloc numită înainte de a vorbi Domnul către Petru, când a zis: „Voi zidi Biserica Mea". (Matei 16.18) Ea este deci a Lui, dar atunci încă nu luase fiinţă. Abia după moartea Sa pe cruce şi după intrarea Sa în slavă a luat naştere Biserica şi anume în ziua Cincizecimii, când după făgăduinţa Domnului Isus, Duhul Sfânt S-a coborât din cer asupra apostolilor. Dumnezeu a descoperit apostolului Pavel lucrurile deosebite de care se bucură Biserica. Mai înainte ea era o „taină ascunsă din veacuri în Dumnezeu" (Efeseni 3.9; Coloseni 1.26). Sfinţii şi prorocii Vechiului Testament nu cunoşteau taina aceasta.

Biserica este o adunare cerească, pe care Dumnezeu voia s-o aibă pentru Fiul Său preaiubit. Ea este alcătuită din cei care au crezut în Domnul Isus mort, înviat şi slăvit, ale căror păcate au fost spălate în sângele Său (Apocalipsa 1.5). Aceştia simt născuţi din Dumnezeu (Ioan 3.9); Dumnezeu le-a dat Duhul Său (2 Corinteni 1.22); astfel ei sunt uniţi unii cu alţii şi cu Domnul Isus în cer, având toţi aceeaşi viaţă ca şi scumpul lor Mântuitor. Iată de ce Biserica este numită trupul Domnului Isus,El însuşi fiind Capul ei (Efeseni 1.22, 23; 4.3, 15,16; 1 Corinteni 12.13; Coloseni 1.18; Romani 12.4, 5). Fiecare credincios este un mădular al acestui trup, tot aşa de strâns legat de Domnul Isus, cum este legată mâna de trup. Această legătură nu poate să fie ruptă; este legătura unei vieţi cereşti şi nepieritoare, a unei vieţi care este chiar a Domnului Isus. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că trupul Domnului Isus, alcătuit astfel prin Duhul Sfânt, este unul. Nu este decât un singur Duh, care alcătuieşte şi însufleţeşte trupul, tot aşa după cum nu este decât o singură nădejde pentru toţi credincioşii: aceea de a fi cu Domnul Isus în cer. Atunci trupul Lui va ajunge desăvârşirea.

Biserica mai este numită casa lui Dumnezeu:Ea este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, care rămâne în ea şi-Şi arată prezenţa. Astfel, ea este un templu sfânt, care se înalţă şi care va fi complet şi desăvârşit în slavă (1 Timotei 3.15; Efeseni 2.20-22; 1 Corinteni 3.16,17). Dumnezeu n-are acum pe pământ altă casă, alt templu, în care să I se aducă închinare, decât trupul fiecărui credincios. Într-adevăr, Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios si trupul său e numit totodată „templu" (1 Corinteni 6.19,20). '

Am văzut că Domnul Isus zideşte această casă a lui Dumnezeu, care este Adunarea. Orice casă este însă clădită pe o temelie. Care este temelia Bisericii? O stâncă neclintită: Domnul Isus însuşi. El este singura temelie pe care este clădită (1 Corinteni 3.22). Când Simon Petru, învăţat de Tatăl, a făcut această frumoasă mărturisire despre Domnul Isus: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu" — Domnul i-a spus că pe această stâncă, adică pe adevărul acesta pe care-l descoperise Dumnezeu lui Petru, Îşi va zidi Adunarea Sa (Matei 16.16-18). Şi ce voiau să spună cuvintele lui Petru? Că în Domnul Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, era puterea vieţii, a vieţii din Dumnezeu împotriva căreia moartea şi Satan, care are puterea morţii (Evrei 2.14), nu pot nimic. Şi Domnul Isus spune lămurit că puterea morţii şi a Satanei nu pot nimic împotriva Bisericii întemeiate pe această Stâncă. Ea este vie, cum este şi Cel care a întemeiat-o, şi deci nu poate să fie nimicită. Ce siguranţă pentru cei care fac parte din Biserică! Dar cine sunt aceia? Apostolul Petru, căruia i-au fost spuse cuvintele pe care le rosteşte Domnul Isus cu privire la Biserică şi care-şi aminteşte cu atâta duioşie de tot ce a ieşit din gura Mântuitorului, pe care-L iubea, aseamănă pe cei care cred în Hristos, cu nişte pietre vii, care se apropie de Domnul şi sunt aşezaţi în El, piatra din capul unghiului, vie, aleasă şi scumpă înainea lui Dumnezeu (1 Petru 2.4-6). Ei sunt uniţi cu El prin legătura vieţii din Dumnezeu, care nu poate să fie nimicită, şi în felul acesta se zideşte casa lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu ne mai înfăţişează Biserica şi ca pe Mireasa Domnului Hristos(Efeseni 5.24-27). Dumnezeu dăduse pe Eva ca ajutor celui dintâi om, lui Adam si tot aşa Celui de al doilea Om, Domnului Hristos, Dumnezeu Îi dă Biserica. Citim în Geneza frumoasa istorisire a robului lui Avraam, care s-a dus departe să caute soţie pentru Isaac (Geneza 24). În acelaşi fel, Duhul Sfânt vine să caute acum soţie pentru Domnul Hristos şi aceasta e Biserica. El o alcătuieşte din toţi aceia care, crezând în Domnul Isus, părăsesc lumea, aşa cum Rebeca şi-a părăsit patria, pentru a se alipi numai de Domnul Hristos. Pentru a ne arăta cât este ea de strâns unită cu Domnul şi cât Îi este de dragă, Biserica este înfăţişată ca Mireasa Sa şi este numită „soţia Mielului" (Apocalipsa 19.7; 21.2,9; Efeseni 5.32). Ni se spune că El o pregăteşte acum pentru Sine; El o sfinţeşte şi o curăţeşte pentru a Şi-o înfăţişa, într-o zi, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără pată (Efeseni 5.26.27). Când se va întâmpla aceasta? Când se va sărbători în cer nunta Mielului, cu o bucurie şi o veselie fără asemănare (Apocalipsa 19.7-9). Gândind la această fericire, Duhul şi Mireasa zic Domnului Isus: „Vino!"; iar El, care iubeşte Biserica, răspunde cu duioşie: „Eu vin curând" (Apocalipsa 22.17,20).

În cele din urmă, Biserica mai este înfăţişată ca o cetate cerească şi glorioasă(Apocalipsa 21). Dar ea nu va fi astfel decât în viitor, când Domnul Hristos îşi va aşeza împărăţia. Vremea de faţă, pentru Biserică, este vreme de umilinţă şi de suferinţă împreună cu Domnul Hristos şi pentru El. Dar atunci, slava lui Dumnezeu o va lumina şi va face să strălucească frumuseţea ei. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea. Ea va fi locuinţa Celui care, odinioară încoronat cu spini şi răstignit, va domni atunci pe pământ; şi ea va domni împreună cu El. Iată cum ne este înfăţişată Biserica, în Cuvântul lui Dumnezeu. El ne spune totodată că ea va dăinui veşnic. Când se vor crea cerurile noi şi pământul cel nou, în care va locui dreptatea, Biserica, pe acest nou pământ, va fi locuinţa lui Dumnezeu, în mijlocul oamenilor mântuiţi (Apocalipsa 21.1-4). Dar această Biserică, iubită de Domnul Hristos şi rânduită pentru slava cerească, este încă pe pământ. Ea trebuie să fie martorul Domnului Hristos cât timp El este sus, să facă să strălucească lumina cerească a harului şi a adevărului, să meargă aşa cum a mers Domnul ei.

Citind această carte, vom vedea istoria ei aşa cum o zugrăveşte Cuvântul lui Dumnezeu, fie în ceea ce ne istorisesc Faptele Apostolilor, fie în ceea ce ne spun Epistolele şi Apocalipsa. Apoi, vom cerceta această istorie în faptele care au fost scrise în mărturii omeneşti şi vom vedea astfel dacă ea a fost la înălţimea chemării ei slăvite.