01 Adevărata schimbare. Pietre scumpe

Învăţăturile pe care le avem din viaţa lui Iacov privesc lucrarea de creştere, de împlinire a creştinismului, prin Duhul Sfânt. Lucrarea aceasta face loc în viaţa noastră descoperirii lui Hristos. Această creştere (educaţie) nu se ocupă cu omul nostru cel vechi şi cu păcătoşenia lui, ci cu firea cu care ne-am născut. Înainte de întoarcerea la Dumnezeu, amândouă, omul nostru cel vechi şi firea noastră (carnea), sunt una şi nu le putem deosebi, dar la creştini, în Sfânta Scriptură, ele sunt deosebite.

Când a fost Adam în grădina Edenului, era, din fire, o personalitate foarte precisă şi conştientă de sine; el nu avea om vechi. Dispunea de voie liberă, astfel că putea să lucreze pe răspundere proprie, deci era fără păcat.

Puterea naturală e aceea pe care o primim odată cu viaţa noastră în trup din mâna lui Dumnezeu, a Creatorului. Puterea duhovnicească e aceea pe care o primim de la Dumnezeu prin har. La naştere primim înţelepciune, îndemânare, înţelegere, elocvenţă, simţire şi conştiinţă şi toate împreună formează personalitatea noastră (făcând abstracţie de păcat). Dar Adam s-a schimbat după căderea în păcat. L-a invadat păcatul şi a pus stăpânire pe el.

Acum el nu mai era un om natural. Era în el și „omul vechi". El se afla sub stăpânirea păcatului şi păcătuia cu bună ştiinţă. înainte de a păcătui, Adam era un om natural. După ce a păcătuit era un „om vechi".

Trebuie să fim atenti când e vorba să facem o paralelă între noi şi Domnul Isus ca Om în trup; putem spune cu toată siguranţa că Isus n-a avut om vechi, fiindcă n-a avut păcat. Dar avea şi El un „Eu", avea putere naturală, dar niciodată și nici în cel mai mic lucru n-a abuzat de această putere iată deosebirea. A avut şi El personalitate şi individualitate oricine trebuie să aibă dar nu Si-a ales nimic din propria-I putere. „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi" (Ioan 5.30). Asa socotea El inutilele străduinţe omeneşti care-L exclud pe Dumnezeu. De aceea putem înţelege de ce putea El să spună despre rodul nostru duhovnicesc: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15.15). În contrast cu El, noi avem „omul vechi" care e vândut păcatului. Acesta trebuie dat la o parte şi Dumnezeu a şi făcut lucrul acesta la crucea lui Hristos. Acesta este însă numai începutul lucrării lui Dumnezeu în noi, pentru că încă există în noi omul firesc, la care Dumnezeu trebuie să lucreze. În ochii lui Dumnezeu, noi nu numai că păcătuim, dar facem o mare mulţime de lucruri cu cea mai bună intenţie de a-L mulţumi, alegem ce e greşit şi nu-I putem fi pe plac. Să ne gândim, de exemplu, la oamenii care mereu cu aceeaşi lipsă de călăuzire spirituală trâmbiţează tot ce ştiu despre lucrurile duhovniceşti. Aici nu e la lucru omul vechi, ci omul firesc. Nu este un păcat să vorbim despre lucrurile duhovniceşti, dar omul natural face lucrul acesta din propriul său imbold şi nu pentru că Domnul vrea acest lucru.

Viata firească înseamnă să facem ce vrem noi, nu ce vrea Dumnezeu. Noi facem multe fapte bune şi zidim o clădire impresionantă, pe temelia care este Isus Hristos. Dar Domnul numeşte aceasta „lemn, fân, trestie" (1 Corin teni 3.12). Paiele acestea nu sunt rele în sine, dar cuprind în ele lucruri pe care le-a făcut omul. Omul zideşte clădirea lui Dumnezeu, dar lucrarea este judecată şi atunci nu e vorba dacă lucrarea e bună sau rea, ci de acela care face lucrarea. Deosebirea dintre omul natural și omul vechi este fundamentală. Dumnezeu ne-a dat pe Fiul Său. Ce se întâmplă dacă noi punem fiinţa noastră în El şi El pe a Lui în noi? Într-o zi ÎI primim ca pe Domnul şi Mântuitorul nostru şi curând descoperim că omul nostru cel vechi a fost lichidat odată pentru totdeauna la crucea lui Hristos (Romani 6.6). Dumnezeu nu S-a mai ostenit să-l cârpească ori să-l îmbunătăţească, ci l-a răstignit în Hristos şi astfel l-a dat la o parte pentru totdeauna. Prin aceasta, întrebarea cu privire la păcat s-a rezolvat. E foarte important să ştim lucrul acesta. Înaintea lui Dumnezeu omul vechi trebuie să moară. Prin aceasta ni se deschid ochii și ni se descopere adevărul că noi chiar am murit în Hristos și că Hristos Însuşi este viata noastră cea nouă, El, care locuieşte în noi, care ne dă putere şi este totul pentru noi. Aceasta este o descoperire minunată!

Dar pe lângă această viaţă de curând prezentă în noi, rămâne şi omul natural sau firesc, firea omenească, bună, respectabilă şi preţioasă, care vrea să-I placă lui Dumnezeu. Cu aceasta are de-a face Dumnezeu în Iacov!

În lucrarea lui Dumnezeu faţă de Iacov, totul se centrează în jurul întrebării cu privire la împlinirea voii lui Dumnezeu. De ea se interesa Iacov mai mult decât de păcat. El ştia că Dumnezeu cu privire la el şi la fratele lui a spus: „Cel mai mare va sluji celui mai mic"(Geneza 25.23). Potrivit cu această desoperire, el a încercat să realizeze acest lucru. A folosit mijloace omeneşti ca să atingă un scop dumnezeiesc. Ţinta lui erau lucrurile duhovniceşti şi împlinirea voii lui Dumnezeu, însă a comis numai greşeala fundamentală de a face toate acestea în felul său propriu.

Dumnezeu nu urăşte numai păcatul. Nici firii omeneşti nu-i face loc nicăieri. Domnul Isus n-a păcătuit niciodată. El n-a arătat niciodată că depinde de El de a face binele ori de a face ceva. În relaţiile Sale cu omul nostru firesc, Dumnezeu ţinteşte să ne ducă în locul pe care Şi l-a ales să-l ocupe Hristos însuşi. Din fire, noi ne simţim în putere şi în stare de a gândi, a plănui şi a face multe lucruri. Dumnezeu trebuie să ne arate slăbiciunea și să ne aducă în poziţia de a nu mai gândi, plănui sau lucra nimic fără El. Omul vechi a murit în Hristos, nu mai poate fi reparat, dar omului firesc i se mai poate face ceva: nu să fie îmbunătăţit, ci să fie nimicit. La fiecare pas i se iau destoiniciile (capacităţile). Duhul Sfânt dezbracă de putere viaţa noastră firească pas cu pas, pentru că înaintea lui Dumnezeu suntem morţi. Dar de ce se întâmplă lucrul acesta? Ce vrea să ni se arate şi unde duce lucrul acesta?

Am văzut că „a fi în Hristos" conduce şi la „a fi Hristos în mine", că faptul exterior conduce la un fapt interior şi că numai prin amândouă îl pot avea pe Dumnezeu. În acelaşi fel, educaţia Duhului Sfânt ne călăuzeşte prin împrejurări exterioare spre a ajunge ca Hristos să ia chip în noi (Galateni 4.1, 9), astfel încât să ducem o viată care, într-un înţeles nou, să izvorască din El.

Chipul lui Isaac întrupează locuirea lui Hristos în noi, după expresia lui Pavel din Galateni 2.20: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte in mine". În imaginea lui Iacov avem de-a face cu lucrarea lui Hristos în noi care ţinteşte ca „viaţa pe care o trăiesc în trup s-o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu". Este lucrarea Duhului Sfânt în sensul acesta, ca Hristos să poată lua chip în noi. Dumnezeu procedează în aşa fel cu omul firesc, încât Hristos să poată locui în noi, iar noi să aducem roada Duhului (Galateni 5.22).

Evrei 12.5-11 vorbeşte despre disciplina sau despre pedeapsa plină de dragoste a Domnului. Dumnezeu, care este „Tatăl duhurilor" noastre, Se poartă cu noi ca şi cu nişte fii şi face lucrul acesta spre folosul nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Sale. Aceasta se deosebeşte în mod evident de l Corinteni 1.30, unde se arată clar că „Hristos a fost făcut pentru noi sfinţire". În Evrei 12 se arată că prin încercări şi suferinţe devenim părtaşi ai sfinţeniei lui Dumnezeu. Aceasta e ceva constructiv, ceva care se lucrează în noi. Suferinţa grea aduce roada păcii, o roadă care este adusă prin Duhul lui Dumnezeu, fără nici o sforţare.

Ce înseamnă aceasta? Firea noastră omenească e bucuroasă să-şi afişeze experienţele duhovniceşti. Vorbim bucuros şi în chip uşor despre ceea ce ne-a învăţat Domnul cu privire la eliberarea de sub puterea păcatului (nu vorbesc despre „mărturie", care este cu totul altceva) şi apoi repetăm ceea ce, după pretenţia noastră, am lepădat. Totuşi facem din nou acelaşi lucru. Şi aşa se întâmplă mereu, până când, deodată, cu totul spontan, ajungem să nu mai cădem în uşurătate duhovnicească. Nu ne hotărâm să nu mai vorbim, dar nu mai vorbim. Prin suferinţă am învăţat ceva. În acest mic exemplu avem o parte neînsemnată din ceea ce se cuprinde în expresia: lucrarea lui Hristos în mine. Chiar şi în această simplă stăpânire de sine, fiinţa lui Hristos în faptă şi în adevăr a devenit a noastră. Duhul Sfânt dezvoltă în noi o fiinţă nouă. Însuşirile enumerate în Galateni 5.22, sub titlul „roada Duhului", sunt virtuţi pe care le dă prezenţa Duhului Sfânt în orice credincios; ele sunt roade noi, care cresc de la sine. Pomul bun face roade bune. Este ca și când un piersic şi un păr ar fi plantaţi unul lângă altul, în acelaşi pământ şi li s-ar da aceeaşi îngrijire, tot atât de multă apă, gunoi şi lumină. Fiecare va da roadele caracteristice lui. Amândoi prelucrează substanţele de afară, dar fiecare le va transforma în fructele care-i sunt proprii. Tot astfel lumina soarelui viaţa lui Hristos este transformată în noi în ceva care este vizibil al nostru. Astăzi Dumnezeu vrea în primul rând ca noi să-L cunoaştem pe El prin Hristos şi în al doilea rând ca Duhul Sfânt să-L lase pe Hristos să lucreze în aşa fel în noi, încât El să devină fiinţa noastră. Puţini dintre noi ştiu ce înseamnă locuirea lui Hristos înăuntrul nostru. Şi mai puţini oameni ştiu ce înseamnă să ia Hristos chip în noi, prin Duhul Sfânt. Dar tocmai aceasta este lucrarea de prefacere, de creştere a noastră de către Dumnezeu. Dacă întâlnim un credincios înaintat în vârstă, care ani de-a rândul a trecut prin disciplină şi poate prin suferinţe, sub mâna lui Dumnezeu, atunci ne izbim de o adâncă experienţă duhovnicească, de o asemănare cu Hristos care arată cât de real şi cât de adânc a luat Hristos chip în el. Nu numai viaţa, ci cele mai mari adâncimi ale caracterului lor devin asemenea lui Hristos. Putem spune că aceasta este „opera Duhului Sfânt". Unii dintre noi sunt foarte iscusiţi şi pot face orice fără greutate. Alţii sunt impetuoşi, oricând gata să lucreze pentru Dumnezeu, fără a suferi întârziere. Un astfel de om era Petru. Dumnezeu nu l-a îmbunătăţit, ci l-a făcut să-şi simtă neputinţa pentru ca Hristos să ia chip în el. De aceea îl întâlnim pe Petru mai târziu nu numai într-o nouă viaţă, ci ca pe un om nou. Şi Pavel a fost un om în care a luat chip Hristos, prin multe încercări: „M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă aflu" (Filipeni 4.11). Printr-o astfel de experienţă care, desigur, cere timp, a ajuns să aibă o umblare pas cu pas foarte hotărâtă în viata sa. și aceasta ne trebuie și nouă: nu numai o viată schimbată în care nu mai trăiesc eu, ci Hristos, ci şi schimbarea persoanei în caracterul şi felul ei de a gândi. Natural că nu o putem avea pe a doua fără a o avea pe prima, dar Dumnezeu le doreşte pe amândouă; El doreşte o adevărată schimbare în noi. În Pavel s-a făcut o astfel de schimbare adevărată. Nu a fost numai o nouă convingere. În 1 Corinteni 7 sunt câteva versete în care Pavel vorbeşte din propria lui iniţiativă şi îşi exprimă o părere de rău pur personală: „Lucrul acesta îl spun ca o îngăduinţă; nu fac din el o poruncă" (versetul 6); „celorlalţi le spun eu, nu Domnul" (versetul 12). Cine îndrăzneşte să vorbească aşa? și totuşi Dumnezeu a primit această propoziţie în Cuvântul Său. „Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare" (versetul 25). Hristos a luat chip în el şi ce spune un astfel de om are preţ înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă sunt propriile lui cuvinte. Pavel era un vas pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că putea să spună: „Le poruncesc nu eu, ci Domnul" (versetul 10), dar în împrejurarea aceasta, ca şi în altele, vorbeşte în baza părtăşiei lui cu Dumnezeu şi de aceea Dumnezeu poate să-1 aprobe. Numai un om care a experimentat puterea transformatoare a Duhului Sfânt poate să vorbească cum vorbea Pavel: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos" (1 Corinteni 11.1). Dacă un alt om ar spune lucrul acesta, l-am socoti primejdios de mândru, dar suntem siliţi să recunoaştem puterea lui Dumnezeu în acei oameni în care lucrează Duhul Sfânt. Această lucrare de transformare a vieţii pe care o face Duhul Sfânt este fundamentală. Porunca lui Isus în Matei 28.19 spune: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile". Credinciosul îsi ia mântuirea sa, dar nu-i este de ajuns atâta; nu este aceasta încheierea. Ucenicul are de învătat și viata îi e plină de exerciţii și de disciplină. Aceasta e slujba sfântă a Duhului.