Sămânța bună

Teologul scoțian John Knox (1514‑1572), considerat părintele Reformei protestante în Scoția, i‑a cerut soției sale, pe când el trăia ultimele zile pe pământ, să îi citească întâi rugăciunea Domnului Isus din Ioan 17, apoi un capitol din Epistola către Efeseni, după care profeția despre moartea Domnului Isus din Isaia 53. În ultima zi a vieții i‑a cerut să‑i citească capitolul învierii și al mângâierii, 1 Corinteni 15. Patru ore mai târziu, în ultimul ceas al vieții, i‑a cerut să‑i citească din nou locul în care și‑a pus ancora la început, locul care le amintește tuturor creștinilor că Isus este Mare‑Preot. Este vorba de capitolul Ioan 17.

De la Ioan 13 până la Ioan 17 auzim cuvintele de rămas‑bun ale Domnului Isus. Fiul lui Dumnezeu urma să plece la Tatăl și să Își lase ucenicii în această lume – timpul dintre Cincizecime și Răpire.

Ioan 17 are o strălucire inegalabilă, atunci când Îl auzim pe Fiul lui Dumnezeu rugându‑Se Tatălui din cer pentru toți cei care sunt ai Săi. În doar câteva ore avea să fie sărbătorit Paștele. Urma răstignirea. Dar El nu Se gândea aici la „ceasul“ morții Lui, ci la vremea când avea să plece din lume, o schimbare drastică pentru ucenici. În această lume rea, ei au rămas în locul Lui, ca martori ai Săi. Poate că „ai Săi“ nu au mare importanță aici jos și poate că lumea îi respinge, dar ei sunt de preț în ochii Domnului. El îi iubește neîncetat. El nu îi neglijează niciodată, ci îi susține și Se îngrijește de ei până îi va lua la Sine. El va veni pentru a‑i lua în casa Tatălui pe toți cei credincioși.