Sămânța bună
„Sunt fugară“
Dar voi nu sunteți vinovați înaintea Domnului Dumnezeului vostru?
2 Cronici 28.10
Arăta ca multe alte femei – cu excepția tristeții de pe față. Când am întrebat-o: „Pot să vă ajut?“, ea mi-a șoptit: „Sunt fugară!“. Apoi mi-a spus povestea ei: Cu paisprezece ani în urmă omorâse un bărbat. Când l-au găsit, bărbatul avea în mână un cuțit. Toată lumea a crezut că s-a sinucis. Nimeni nu s-a gândit să bănuiască pe altcineva. Și totuși, ea nu avea odihnă. Și-a schimbat de multe ori locul de reședință, dar peste tot era doar o fugară. De multe ori a vrut să se sinucidă. Dar îi era teamă, pentru că nu știa ce se va întâmpla după moarte. Resemnată, a spus: „Nimeni nu mă mai poate ajuta“.
Ce groaznic să fii un fugar timp de paisprezece ani! Să fugi de amintirea crimei și de gândurile acuzatoare! Paisprezece ani de iad pe pământ!
Cum a ajuns în această stare? Prin păcatele ei! – Poate că cineva se gândește: Sunt un păcătos, dar toți suntem păcătoși, iar eu n-am omorât pe nimeni! Ne putem oare justifica astfel păcatele? Adesea spunem că este vorba despre abateri, despre păcate banale, despre fărădelegi nu tocmai grave. Când însă vorbim despre relația noastră cu Dumnezeu, nu contează ce gândim noi despre păcat. Pentru că orice păcat ne desparte veșnic de Dumnezeu. Acesta este caracterul și efectul păcatului. Biblia spune: „Nu este nicio deosebire, căci toți au păcătuit“. Toți sunt vinovați – pe toți îi așteaptă judecata – dar toți pot fi salvați (Romani 3.22,23)!
Orice păcat este urât. Dar pentru toate aceste păcate, Isus a murit pe cruce: „Pedeapsa care ne dă pacea era peste El“ (Isaia 53.5). De aceea, câtă vreme se zice Astăzi, oricine poate găsi pacea cu El!