Sămânța bună
Fariseul și femeia păcătoasă (3)
Și stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, și plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei și să le șteargă cu părul capului ei, le săruta mult și le ungea cu parfum.
Luca 7.38
Oaspeții lui Simon au luat loc în jurul mesei, după obiceiul de atunci, pe perne. Femeia păcătoasă s-a așezat cu vasul ei de alabastru înapoia Domnului, la picioarele Lui. Mai departe nu a îndrăznit să meargă. Ea nu s-a scuzat pentru deranjul ei și nu a rostit niciun cuvânt. Nici nu era în stare să spună ceva. Povara care apăsa atât de greu pe inima ei și-a croit drum într-un șuvoi de lacrimi.
Ce au exprimat acele lacrimi? Ele au arătat că își recunoaște păcatele și că se căiește de ele; că acceptă judecata lui Dumnezeu asupra păcatelor ei și asupra ei ca păcătoasă; de asemenea, că are încredere în Isus, Mântuitorul și Domnul.
Cât de mare a fost credința femeii în acea clipă nu știm, dar ea a fost sinceră. Dumnezeu lucrase în inima ei (Ioan 6.44,47,65). Și ea nu a fost dezamăgită.
Lacrimile ei au curs pe picioarele lui Isus. Domnul cunoștea durerea acelor lacrimi și El nu a rostit niciun cuvânt de mustrare. A acceptat acea revărsare a inimii ei împovărate și astfel ea a prins curaj să-I șteargă picioarele cu părul capului ei.
La final, cu inima eliberată, I-a adus Domnului Isus un omagiu. Femeia I-a uns picioarele cu parfumul adus.