Sămânța bună

Fiul risipitor a pornit la drum, dar nu citim despre el că a „alergat“. Poate că era slăbit de foame sau poate că nesiguranța i-a încetinit pașii.

Dar tatăl „a alergat“ spre fiul său, care se întorcea la el în zdrențe. L-a văzut când era încă departe, pentru că, desigur, îl aștepta de mult timp. Starea mizerabilă a fiului său l-a mișcat profund. Tatăl nu i-a făcut nici cel mai mic reproș. Nu s-a auzit niciun cuvânt de mânie de pe buzele lui. Nu avea niciun resentiment față de el. În schimb, a căzut pe gâtul lui și l-a sărutat mult. L-a acceptat așa cum era și l-a înconjurat cu dragoste.

Dumnezeu este „bogat în îndurare“. Măreață este dragostea Lui. Și El a demonstrat această dragoste fără margini prin faptul că, „pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi“. Iar „unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult“ (Efeseni 2.4; Romani 5.8,20).

Și chiar înainte ca fiul risipitor să poată face mărturisirea pe care și-o propusese, tatăl a căzut pe gâtul lui și l-a sărutat mult. Acesta este un har infinit, o dragoste nemeritată! Apoi fiul a dat frâu liber conștiinței: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău“ (Luca 15.21).