Sămânța bună

Wanja locuia cu părinții într-un mic sat din Rusia. Tatăl lui lucra la o mină de cărbuni, situată la o depărtare de circa trei kilometri de sat. Wanja parcurgea zilnic această distanță pentru a-i duce o mâncare caldă. Când Wanja ajungea la tatăl lui, acesta își punea jos uneltele de lucru. Apoi mergeau amândoi într-o șură veche din apropierea minei pentru a fi singuri la masă, deoarece întotdeauna le plăcea să povestească împreună în timpul pauzei. În anotimpul rece, tatăl nu-l lăsa pe băiat să plece după masă singur spre casă. De cele mai multe ori, Wanja rămânea în șură și aștepta până când se încheia timpul de lucru pentru tatăl său. Apoi plecau împreună spre casă.

Acum era iarăși iarnă și zăpada era mare. Vântul bătea cu putere peste suprafața nesfârșită de zăpadă. Mama pregătise mâncarea tatălui, iar Wanja urma să plece spre mină. Nu-i convenea să se îmbrace cu jacheta îmblănită, pentru că i se părea că arată ca un bunic. Dar mama cunoștea furtunile de zăpadă, care suflau necruțătoare peste câmpia deschisă. „Dacă nu vrei să te îmbraci cu jacheta, va trebui să rămâi acasă. Fără ea nu poți să pleci, iar tata nu va primi astăzi mâncare caldă.“

Puțin mai târziu, băiatul era pe drum. Cât de mult se bucura că a îmbrăcat jacheta cea groasă! Până atunci, Wanja nu mai simțise un astfel de vânt și un astfel de ger. Pe neașteptate a început iar să ningă. Fulgii cădeau tot mai dens. Curând, micuțul băiat a fost învăluit în întregime de zăpadă. Gâfâia și se străduia să nu greșească drumul.