Sămânța bună

Într-o casă singuratică din munții Scoției trăia o văduvă temătoare de Dumnezeu. Ea era foarte săracă, dar trăia cu Dumnezeu și se încredea în El și în promisiunile din Cuvântul Său.

În plină iarnă, cu geruri aspre, proviziile ei de alimente se terminaseră. Ultimul ovăz pentru terciul zilnic fusese consumat. Și totuși, văduva s-a dus seara liniștită la culcare, crezând că Dumnezeu Se va îngriji dimineața următoare de hrana ei.

Dimineața s-a trezit pe un viscol cumplit. Toate drumurile erau blocate și nu exista nicio posibilitate de a chema pe cineva în ajutor. Văduva a făcut focul, a pus apă și sare într-o oală și s-a gândit: „Între timp să mă rog Domnului și să-I cer cele necesare“. Astfel a mers în camera ei, a îngenuncheat și I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru toată grija pe care i-o arătase zi de zi. Apoi I-a spus despre necazul ei.

În timp ce se ruga, i s-a părut că cineva bate la ușă. Bătaia devenea tot mai puternică. Într-adevăr, când a deschis, a recunoscut sub paltonul acoperit de zăpadă pe fiica unui țăran din vecinătate. Ea a intrat și a lăsat jos un mic sac spunând: „Nu știu ce s-a întâmplat astăzi cu tata. Nu m-a lăsat în pace până nu am plecat pentru a vă aduce aceste alimente…“.

Deodată s-a oprit și a privit-o uimită pe femeia în vârstă. Ea nu o mai asculta, ci foarte mișcată și-a împreunat mâinile și a început să-I mulțumească cu glas tare lui Dumnezeu. „Înainte de a Mă chema, le voi răspunde; în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi asculta“ (Isaia 65.24).