Sămânța bună

„Dumneavoastră spuneți că mântuirea sufletului poate fi obținută cu ușurință!“, i-a spus un bărbat unui predicator după ce acesta vestise evanghelia. „Mai spuneți că într-o clipă poți fi mântuit. Și totuși la mine au fost necesari treisprezece ani. Mă întreb de ce m-a lăsat Dumnezeu să aștept atât de mult timp pentru ceva ce ar fi putut să-mi dea imediat.“

Bărbatul i-a povestit predicatorului că de la vârsta de șaisprezece ani se rugase și postise, încercând să ducă o viața de credință, și făcuse multe binefaceri pentru a obține favoarea lui Dumnezeu. „Nimic nu a ajutat; toate acestea nu mi-au adus pacea interioară. Într-o seară n-am mai rostit rugăciunile frumoase pe care le cunoșteam, ci m-am rugat simplu: «Doamne, nu știu ce trebuie să fac. Salvează-mă, Te rog, în seara aceasta! Altfel sunt pierdut!». Atunci am primit certitudinea că Isus a devenit Mântuitorul meu. Atunci mi s-a împlinit dorința pe care o aveam de treisprezece ani!“

„Da“, i-a confirmat predicatorul, „dumneavoastră ați fost mântuit când ați recunoscut că sunteți pierdut și când ați căutat adăpost la Hristos. Pentru aceasta nu ar fi fost necesari treisprezece ani. Hristos este singura Cale spre Dumnezeu; faptele bune vin după aceea, din puterea pe care ne-o dă El“.

„Prin har sunteți mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni“ (Efeseni 2.8,9).