Sămânța bună

Amintirile din copilărie despre străbunica mea sunt, din nefericire, foarte sumare. Locuința ei era mică și întunecoasă. Și-a petrecut ultimii ani ai vieții, în mare parte, lângă soba din fontă, care servea atât pentru încălzit, cât și pentru gătit.

Îmi pot aminti însă foarte bine de fața ei prietenoasă și binevoitoare și de mâinile ei care m-au impresionat ca și copil, deoarece aveau multe riduri. În ultimii ei ani de viață, străbunica ședea adesea cu mâinile împreunate pe scaunul ei din apropierea sobei. Cât de mult au muncit, au ajutat, au atins, au cârpit, au curățat, au spălat, au mângâiat și s-au rugat aceste mâini în decursul anilor!

În ultimul timp, lumina ochilor ei devenise atât de slabă, încât nu mai putea face mai nimic. Dar s-a rugat cu atât mai mult. Câte rugăciuni a rostit ea pentru copiii, nepoții și strănepoții ei! Și, cu siguranță, un rezultat al acestor rugăciuni este și faptul că mulți dintre urmașii ei L-au primit pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor al lor personal.

Pentru mine, fața prietenoasă și mâinile cu riduri ale străbunicii mele credincioase sunt o mare încurajare, arătându-mi că o viață împreună cu Dumnezeu este plină de sens, foarte fericită și cu multe satisfacții.