Sămânța bună

Un om se considera a fi un bun creștin. Se născuse din părinți creștini, care de asemenea credeau că sunt buni prin faptele lor. Prin educația creștină, prin frecventarea regulată a bisericii, precum și prin viața sa cinstită, cu multe fapte bune față de semenii săi, omul spera să intre cândva în cer.

În timpul serviciului militar a locuit în aceeași cameră cu un ateu care vorbea deseori batjocoritor despre credință. Într-o zi, omul care se considera un bun creștin i-a spus: „În ce mă privește, eu cred în Dumnezeu“. Atunci celălalt i-a replicat: „Dacă tu crezi în Dumnezeu, atunci slujește-I!“. Încurcat și atins în conștiință, omul a replicat: „Nu dovedesc oare faptele și formele religioase că un om Îi slujește lui Dumnezeu?“. Ateul i-a răspuns: „La tine nu se vede deloc că Îi slujești lui Dumnezeu“.

Puternic atins de aceste cuvinte, nu a mai fost capabil de niciun răspuns. Simțea că purtarea sa îl condamna. Până atunci făcuse, desigur, multe lucruri rele și s-a neliniștit, deoarece conștiința îl acuza. Până la urmă s-a îndreptat spre Mântuitorul Isus Hristos și a recunoscut în fața Lui multele sale păcate. Dumnezeu a condus în așa fel lucrurile, încât el avea să-l întâlnească pe un om credincios care i-a arătat calea de întoarcere la Dumnezeu. Prin credința sinceră în lucrarea Domnului și Mântuitorului Isus Hristos a fost eliberat de sub puterea păcatului și de toate relele care până atunci la el fuseseră acoperite cu o formă de evlavie.