Sămânța bună

În pauza de prânz, două colege vorbesc despre credința pe care o are fiecare. Prima crede că trăiește decent și că face fapte bune. Cu acestea speră să obțină un loc în cer și nu vede de ce Dumnezeu nu ar accepta-o, câtă vreme purtarea ei este una corectă. Cea de-a doua este convinsă că este mântuită prin credința personală în Mântuitorul Isus Hristos.

O a treia colegă li se alătură în conversație: „Cu toții sperăm că vom ajunge într-o bună zi în cer. Dar cine poate fi sigur de aceasta?“. Atunci cea de-a doua, luând Noul Testament, le citește colegelor ei textul biblic de astăzi. Apoi le explică: „Vedeți voi, aici nu scrie «ca să sperați», ci «ca să știți că aveți viața veșnică»! Atunci când ne încredem în Domnul Isus, care a murit pe cruce pentru păcatele noastre, putem fi siguri că vom ajunge la Dumnezeu în ceruri. Când încercăm să ne câștigăm cerul prin fapte bune, ne zbatem în zadar. În Biblie mai citim: «Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni» (Efeseni 2.9) și «Noi socotim că omul este îndreptățit prin credință, fără faptele legii» (Romani 3.28). Nu vom fi niciodată atât de buni, încât Dumnezeu să ne poată accepta“.

Mulți oameni gândesc precum prima. Încearcă să-I fie plăcuți lui Dumnezeu prin propriile eforturi și totuși nu sunt niciodată siguri dacă este suficient comportamentul lor bun. De ce nu capitulează înaintea lui Dumnezeu? Sunt prea mândri să accepte harul Său și să creadă în Isus Hristos?