Sămânța bună

Pe data de 31 ianuarie 1953, locuitorii insulei olandeze Texel aflaseră că se apropie de ei o furtună puternică din nord-vest. Nivelurile deja foarte ridicate ale apei exercitau presiune asupra digurilor insulei. Deoarece o porțiune din digul din partea de nord a insulei era într-o stare rea, au fost chemați oamenii care asigurau siguranța digurilor. Aceștia s-au grăbit să stabilizeze digul. Nu mult după miezul nopții, primele valuri au lovit vârful digului și, a doua zi dimineața, digul s-a rupt. Polderul (porțiunea joasă de uscat, mai joasă chiar decât nivelul mării, folosită de localnici ca zonă ce poate fi inundată mai înainte ca apa să ajungă la case) era plin cu apă. În acea dimineață s-a îndreptat într-acolo un autobuz cu oameni, ca să dea o mână de ajutor. Ei nu știau nimic despre ruperea digului și, când au observat acest lucru, au încercat să evadeze înspre digurile interioare ale insulei, dar șase persoane s-au înecat. Pe piatra lor memorială scrie: „Și-au pierdut viața din cauza furtunii, fiind în serviciul de protejare a insulei. Bărbații veniseră să ajute, pentru că aveau obligația să o facă“.

Întâmplarea mă face să mă gândesc la Unul care a venit să ajute fără să fi fost obligat și care a știut dinainte că aceasta Îl va costa viața. „Isus, știind tot ce avea să vină asupra Lui“ (Ioan 18.4), a fost gata „să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți“ (Matei 20.28). El a mers de bunăvoie la moarte, pentru că a vrut să salveze oameni și să-i aibă la Sine pentru totdeauna.