Sămânța bună

În anul 1945 a trebuit să mă refugiez împreună cu alți nouăzeci de elevi în Austria. Împreună cu trei colegi eram responsabil să fac rost de mâncare. Aveam bani, dar nimeni nu voia să ne vândă nimic.

Eu crezusem cândva în Dumnezeu și mă rugasem. Dar în timpul războiului am renunțat la tot. În acele momente însă mi-am amintit de Dumnezeu și le-am spus colegilor mei: „Cred că e cazul să ne rugăm, ca să găsim ceva de mâncare“. Ei au fost de acord și atunci m-am rugat: „Doamne Isuse, Tu știi cât de flămânzi suntem. Te rugăm, atinge inima următorului sătean, ca el să ne dea ceva de mâncare“.

Când am ajuns la gospodar, el ne-a întrebat: „Ce ați făcut când ați stat acolo grupați?“. I-am spus că ne-am rugat. Omul nu a râs de noi, ci ne-a dat făină, zahăr și ovăz; și ne-a spus: „V-aș fi cerut 30 de mărci, dar voi v-ați rugat, desigur, pentru o minune și vă las totul la 15 mărci“. Și următorul țăran a fost dispus să ne dea grâu și cartofi. Am rămas uimiți… De atunci am învățat din nou să mă rog și să mă încred în Tatăl ceresc; eram rușinat că mi-am adus aminte de Dumnezeu, de Cel care m-a ajutat când mi-a fost cel mai greu, abia atunci când am avut din nou nevoie de ajutorul Său.

Poate și tu ai crezut cândva în Isus Hristos, te-ai rugat și L-ai primit în viață, dar apoi ai trecut ­printr-un necaz și L-ai uitat. Domnul Isus te așteaptă! Oare crezi că aceasta Îl bucură pe Domnul, să ne aducem aminte de El doar la nevoie?