Sămânța bună
Să admitem că suntem păcătoși!
Îmi cunosc fărădelegile și păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta.
Psalmul 51.3,4
Fariseul din Luca 18 mergea la templu pentru a se ruga. Dar cuvintele rostite de el nu au fost rugăminți, pentru că el nu avea nevoie de nimic! Fariseul considera că este mult mai bun decât toți oamenii pe care îi vedea venind și plecând, mai ales decât vameșul care stătea departe de el.
Fariseul mulțumea. Dar cui Îi mulțumea? Lui Dumnezeu? Da, el spunea: „Dumnezeule, Îți mulțumesc“, dar de fapt se gândea la sine însuși: „… că nu sunt ca ceilalți oameni“.
Acest om religios nu avea niciun simțământ pentru sfințenia lui Dumnezeu și nici pentru starea adevărată a inimii lui, care era stricată prin păcat. El nu vedea niciun motiv să-I ceară lui Dumnezeu har și a mers acasă la fel de orb cum venise la templu.
Vameșul, dimpotrivă, se vedea în lumina sfințeniei lui Dumnezeu și aceasta îl făcea foarte smerit. Dacă vrem să venim în contact cu Dumnezeu, trebuie să recunoaștem starea în care ne găsim. Vameșul se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“. – Și Domnul Isus Hristos spune: „mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă îndreptățit, decât celălalt“.
Cine vine la Dumnezeu într-o astfel de stare primește iertarea și pacea.