Sămânța bună

Paul White a lucrat ca medic misionar în Tanzania de astăzi. Într-o seară, o tornadă a măturat stepa și a deteriorat acoperișul stației misionare. White povestea:

În stație se aflau doi africani cu picioarele rupte. Unul era aproape însănătoșit și putea face câțiva pași, dar celălalt purta încă un bandaj de ghips. Când ciclonul a rupt acoperișul și o bucată de tablă a căzut în încăpere, primul s-a târât țipând sub patul său și, din cauza fricii înspăimântătoare, nu a ieșit de acolo timp de o oră. James, celălalt băiat, a rămas liniștit în pat. Se părea că lui nu-i era teamă.

Când pericolul a trecut, primul a ieșit de sub pat. „M-am gândit că a sosit ultimul ceas pentru mine“, a spus el. „Am fost convins că acoperișul de tablă mă va tăia în două. Iar vântul urla ca o mie de diavoli.“ — „Da“, a spus James, „așa a fost. Dar, pentru că eu Îl cunosc pe Domnul Isus Hristos, nu mă tem nici de o mie de diavoli. Nu mi-e frică de moarte, pentru că știu că Isus mă așteaptă de cealaltă parte. Eu Îi aparțin Lui.“ — „De unde știi aceasta?“, a întrebat primul. — „Am citit în cartea lui Dumnezeu. L-am rugat să-mi îndepărteze păcatele și El a făcut acest lucru. Nu-Și mai aduce aminte de niciunul dintre ele.“ — „Dumnezeu ți-a luat, într-adevăr, frica de moarte?“, a întrebat iarăși primul. — „Da, desigur“, a răspuns James, „eu nu m-am furișat sub pat!“