Sămânța bună
Comoara poetei (2)
Căci întristările noastre ușoare și de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veșnică de slavă.
2 Corinteni 4.17
Julie von Hausmann s-a îndrăgostit de un tânăr teolog. Dar acesta n-a dorit să devină pastor la o biserică, ci a decis să meargă ca misionar în Africa. Data pentru plecarea în călătorie era deja stabilită atunci când cei doi s-au cunoscut. Ei s-au logodit, iar apoi tânărul misionar a plecat în călătorie. Curând după aceea, Julie a plecat pe urmele logodnicului ei. A făcut călătoria obositoare cu vaporul, cu nădejdea că în curând îl va revedea pe iubitul ei. Dar el nu a așteptat-o în port. Julie a fost condusă în cimitirul stației misionare: mirele ei murise cu puțin timp înainte, din cauza unei epidemii. Totul părea să se prăbușească. Era singură. Dar, după o luptă îndelungată, încercarea a fost depășită cu ajutorul Mântuitorului. S-a ridicat ca după un vis urât și, încă strivită de durere, a pus pe hârtie versurile „Deci ia-mi Tu, Doamne, mâna“. Din inima ei s-au desprins cuvintele acestei cântări, care a devenit, prin harul lui Dumnezeu, o binecuvântare și o mângâiere pentru nenumărați oameni.
Deci ia-mi Tu, Doamne, mâna
Și mă condu,
De-acum și-ntotdeauna,
Precum vrei Tu.
Eu singur nu pot face
Măcar un pas,
Deci spune-mi unde-Ți place
Să merg eu azi.
O, Tu mă-nvăluiește
În harul Tău,
La bine mă păzește,
Ca și la rău.
Primește-l la picioare
Pe-al Tău copil,
Căci Tu iubești mai tare
Pe cel umil.
De nu simt câteodată
Că mă conduci,
Când lunec însă-ndată
Tu mă apuci.
Deci ia-mi Tu, Doamne, mâna
Și mă condu,
De-acum și-ntotdeauna,
Precum vrei Tu.