Sămânța bună

Comoara poetei (2)
Căci întristările noastre ușoare și de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veșnică de slavă.

2 Corinteni 4.17

Julie von Hausmann s-a îndrăgostit de un tânăr teolog. Dar acesta n-a dorit să devină pastor la o biserică, ci a decis să meargă ca misionar în Africa. Data pentru plecarea în călătorie era deja stabilită atunci când cei doi s-au cunoscut. Ei s-au logodit, iar apoi tânărul misionar a plecat în călătorie. Curând după aceea, Julie a plecat pe urmele logodnicului ei. A făcut călătoria obositoare cu vaporul, cu nădejdea că în curând îl va revedea pe iubitul ei. Dar el nu a așteptat-o în port. Julie a fost condusă în cimitirul stației misionare: mirele ei murise cu puțin timp înainte, din cauza unei epidemii. Totul părea să se prăbușească. Era singură. Dar, după o luptă îndelungată, încercarea a fost depășită cu ajutorul Mântuitorului. S-a ridicat ca după un vis urât și, încă strivită de durere, a pus pe hârtie versurile „Deci ia-mi Tu, Doamne, mâna“. Din inima ei s-au desprins cuvintele acestei cântări, care a devenit, prin harul lui Dumnezeu, o binecuvântare și o mângâiere pentru nenumărați oameni.

Deci ia-mi Tu, Doamne, mâna

Și mă condu,

De-acum și-ntotdeauna,

Precum vrei Tu.

Eu singur nu pot face

Măcar un pas,

Deci spune-mi unde-Ți place

Să merg eu azi.

O, Tu mă-nvăluiește

În harul Tău,

La bine mă păzește,

Ca și la rău.

Primește-l la picioare

Pe-al Tău copil,

Căci Tu iubești mai tare

Pe cel umil.

De nu simt câteodată

Că mă conduci,

Când lunec însă-ndată

Tu mă apuci.

Deci ia-mi Tu, Doamne, mâna

Și mă condu,

De-acum și-ntotdeauna,

Precum vrei Tu.

Citire zilnică: Citirea Bibliei: 1 Împărați 8.31-40 · Ioan 7.1-13