Sămânța bună
Ultima noapte (2)
Omul nu este stăpân pe suflarea lui … n-are nicio putere peste ziua morții; în lupta aceasta nu este scăpare.
Eclesiastul 8.8
Asistenta stătea și se gândea: „Cum voi reuși să-i spun adevărul? Va da oare crezare cuvintelor mele, din moment ce doctorul l-a încurajat? La urma urmelor, ce câștig, dacă îl amărăsc spunându-i adevărul?“. Dar gândul dintâi i-a revenit: „Poate că trebuie să-și pună în rânduială unele lucruri sau să lase un mesaj“. Și-a terminat treaba, apoi cu pași șovăielnici s-a îndreptat spre salon, întrebându-se în sinea ei cum să spună o veste așa de îngrozitoare.
Ajunsă la patul tânărului, acesta i-a zis: „Este bine că ați venit să mă vedeți. Doctorul mi-a spus că merg spre bine. Va mai dura mult până mă va externa? Ați putea să-i scrieți mamei mele și să-i faceți un mare bine?“. Asistenta medicală a tăcut o clipă; inima îi era răscolită în fața realității dure pe care dorea s-o pronunțe. Apoi a răspuns amabil, dar curajos: „Mă tem că doctorul te-a făcut să crezi un lucru neadevărat. Ești foarte bolnav. Te afli într-un pericol mai mare decât ar fi crezut oricare dintre noi la început“. Tânărul i-a zis: „Doar nu vreți să-mi spuneți că voi muri?“.
Înfățișarea gravă a asistentei și lacrima care se rostogolea pe obraz îi aduseseră tânărului răspunsul. A urmat o pauză lungă. Tânărul fusese un bărbat puternic și nu o dată se confruntase cu moartea pe câmpul de luptă. Dar acum era ceva cu totul diferit; se afla în pragul morții. Și niciun muritor nu are nicio putere în fața acestei realități.