Sămânța bună

Ultima noapte (1)
Căci omul nu-și cunoaște nici măcar timpul, întocmai ca peștii prinși în mreaja nimicitoare și ca păsările prinse în laț.

Eclesiastul 9.12

Doctorul de gardă îl însoțea pe chirurgul care făcuse o vizită târzie, neobișnuită, în salonul cu bărbați ai spitalului. Chirurgul tocmai se pregătea să iasă din salon când a întâlnit-o pe asistenta medicală în ușă și i-a zis: „Ce păcat! Până dimineață, tânărul din capătul salonului se va duce dintre cei vii. Mare păcat! Am făcut tot ce a fost posibil!“. Vestea aceasta tristă a neliniștit-o pe asistenta medicală și ea a întrebat: „Oh, e cu putință, domnule doctor? Cu puțin timp în urmă i-ați spus tânărului că merge spre bine și are șanse mari să trăiască!“ — „A dus o luptă crâncenă; dorea să trăiască și nu avea rost să-l descurajez. Cel mai probabil va trece într-o stare de inconștiență peste câteva ore și astfel nu-și va da seama că va muri“. Zicând acestea, chirurgul s-a îndepărtat.

Asistenta medicală a ezitat o clipă, apoi l-a întrebat pe doctorul de gardă: „Chiar nu-i veți spune tânărului ce urmează? Toți prietenii lui sunt departe și probabil că are de rânduit unele lucruri sau de lăsat un mesaj pentru cineva. E nedrept să nu știe adevărul. Vă rog să-i spuneți“. — „Nu, n-am să-i spun. E mai bine pentru el să nu știe! Dacă vreți, puteți să-i spuneți voi“.— „În cazul acesta n-am de ales“, a zis asistenta medicală căzând pe gânduri.