Sămânța bună
Ultima noapte (3)
Mă înconjuraseră legăturile morții și mă îngroziseră râurile nelegiuirii.
Psalmul 18.4
Era noapte. Totul în jur era tăcut și nimic nu tulbura solemnitatea realității că Dumnezeu și veșnicia se aflau în fața tânărului. Și nu numai a lui, ci a fiecărui pământean. Cu un glas tremurat, tânărul a zis: „Peste câtă vreme?“. Asistenta medicală nu a îndrăznit să-i ascundă adevărul. Apoi a urmat un geamăt lung și disperat al tânărului: „Dar nu pot muri! Nu sunt pregătit pentru moarte!“. Apoi a pus o întrebare importantă, cea mai importantă întrebare a vieții: „Ce trebuie să fac, ca să fiu mântuit?“. Liniște deplină! Tot ce a putut asistenta să-i spună atunci, cu sinceritate, a fost: „Nu știu; nici eu nu sunt mântuită“. Cu o voce rugătoare, tânărul i-a zis: „Vreți să vă rugați pentru mine?“. Ea a zis: „Nu pot! Nu știu să mă rog!“.
Ce momente de groază pentru cele două suflete! Amândoi erau pierduți, amândoi aveau nevoie de mântuire, amândoi aveau nevoie de pacea lui Dumnezeu. Groaza s-a așternut pe fața acelui tânăr. Ultimele grăunțe de viață se scurgeau din clepsidra vieții sale fără să găsească răspuns la marea întrebare: Ce trebuie să fac, ca să fiu mântuit? Asistenta era mai puțin marcată decât tânărul care se afla înconjurat de legăturile morții. Probabil se gândea, ca mulți alți tineri, că de o asemenea întrebare trebuie să se preocupe numai cei care sunt pe marginea mormântului.