Sămânța bună

Dragostea tatălui
Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.

Ioan 10.29

Scriitorul rus Tolstoi descrie într-o remarcabilă nuvelă viața familiei unui pantofar sărac. El avea șapte copii și, dincolo de multele lor greutăți, toți erau veseli și cântau din zori până-n noapte, acompaniind loviturile surde de ciocan din atelier. Într-o zi, cântările s-au stins și loviturile de ciocan păreau mai puternice, mai nervoase, mai sinistre. Ce se întâmplase? Un vecin bogat, fără copii, ceruse tatălui să-i dea pe unul dintre cei șapte fii ai săi. Voia să-l înfieze și astfel să-i ușureze tatălui povara. Pantofarul i-a promis că-i va da unul, dar a cerut răgazul necesar să se poată hotărî pe care anume. A spus fiilor dorința vecinului. Cine ar dori să plece? Nu se decidea niciunul. Cui să-i spună tatăl: „Mergi tu!“, fiindcă ar fi însemnat că ținea mai puțin la acela. Tatălui i se părea nedrept să se poarte astfel. Frământarea a durat câteva zile. Toți se priveau pe furiș și bănuitori: „Oare de cine vrea tata să scape? Care dintre noi l-a supărat mai mult vreodată?“.

În cele din urmă, tatăl și-a luat inima în dinți, a mers la vecinul său și i-a spus răspicat: „Îmi pare rău, dar nu am niciun copil de dat!“. Când au aflat fiii, s-au umplut toți de bucurie și s-au aruncat pe gâtul tatălui lor, copleșindu-l cu sărutări. Îndată au reizbucnit cântările, iar munca făcută cu veselie îi răsplătea cu o bucurie tot mai mare, chiar dacă nu reușeau să iasă din sărăcie.

Iar dacă suntem îndreptățiți să spunem din toată inima despre acel tată iubitor că „perii albi sunt o cunună de cinste“, cât de copleșiți suntem când admirăm cât de iubitor este Domnul nostru Isus Hristos! Cât de încurajatoare sunt cuvintele Lui: „Eu le dau viața veșnică; nicidecum nu vor pieri … Eu și Tatăl una suntem“ (Ioan 10.28,30)!