Sămânța bună
Harul mântuirii
Petru le-a zis: „Fraților, știți că Dumnezeu, din zilele de la început, a făcut o alegere … neamurile să audă cuvântul evangheliei și să creadă“.
Fapte 15.7
Cu prilejul strângerii bisericii din Ierusalim, apostolul Petru s-a sculat și le-a reamintit că Dumnezeu îl alesese pentru a vesti neamurilor Cuvântul evangheliei, pentru ca ele să creadă. Petru a făcut aluzie la chemarea lui Corneliu, declarând că Dumnezeu le dăduse neamurilor Duhul Sfânt ca și iudeilor și că Dumnezeu „n-a făcut nicio deosebire între iudei și neamuri, deoarece El le-a curățit inimile prin credință“. Petru a adăugat: „Acum deci, de ce ispitiți pe Dumnezeu și puneți pe gâtul ucenicilor un jug pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca și ei, suntem mântuiți prin harul Domnului Isus“ (versetele 10 și 11).
Petru a afirmat în mod limpede că lucrarea Domnului Isus Hristos este de ajuns pentru a fi mântuit. În ce privește mântuirea, harul îi punea pe iudei și pe neamuri pe picior de egalitate, ceea ce jignea orgoliul acestor farisei convertiți. Punându-i pe acești creștini sub Lege, Îl ispiteau pe Dumnezeu, adică pretindeau de la El o dovadă că ce spune este adevărat. Când Dumnezeu a vorbit, aceasta a fost de ajuns. După cuvântarea convingătoare a lui Petru, mulțimea a tăcut. Barnaba și Pavel au istorisit minunile pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul neamurilor (versetul 12) și care trebuia să-i impresioneze pe acești creștini iudei; ei știau bine că minunile veneau doar de la Dumnezeu și că, dacă El le făcea prin apostoli între neamuri, însemna că El aproba slujba lor.