Sămânța bună

Scena ispitirii
Având deci un Mare Preot … pe Isus, Fiul lui Dumnezeu … Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat.

Evrei 4.14,15

Ispitirea Domnului Isus a avut loc nu pentru că El ar fi putut cădea, ci pentru a demonstra că El nu putea cădea. Ispitele venite din partea lui Satan au pus în lumină sfințenia și puterea Celui de-al Doilea Om – Isus Hristos – în contrast cu slăbiciunea și cu falimentul celui dintâi. Când a fost creat primul om, Dumnezeu a declarat că totul era foarte bun, dar Satan a venit fără întârziere să-l ispitească pe om și aceasta a fost cauza ruinei lui. Cel de-al Doilea Om a apărut, vocea Tatălui s-a făcut auzită pentru a declara excelența Fiului Său. De aceea, Satan s-a grăbit din nou să vină în acel loc, dar de această dată L-a întâlnit pe Omul plin de Duhul Sfânt, pe care vicleniile diavolului nu L-au putut atinge. Când primul om a căzut, nu a cunoscut chinurile foamei, pentru că locuia în grădina roditoare, sădită de Creatorul său. Omul al Doilea este victorios, deși grădina a fost transformată în deșert și El Însuși a cunoscut foamea.

Privind la scena ispitirii, este important să ne aducem aminte că Domnul nostru n-a încetat să fie Dumnezeu atunci când a devenit Om. El este Dumnezeu și Om într-o singură Persoană glorioasă. Scopul ispitirii a fost de a pune în evidență acest adevăr. El a putut spune întotdeauna: „Vine Prințul lumii acesteia și el n-are nimic în Mine“ (Ioan 14.30). Nimic nesfânt sau șubred n-a fost găsit în Mântuitorul, așa cum există din belșug în noi. Mântuitorul a fost întotdeauna Cel fără păcat – Satan însuși dovedind acest lucru atunci când s-a retras din scenă înfrânt.