Sămânța bună
De la Mecca la Hristos (1)
Și voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia după domnul puterii văzduhului.
Efeseni 2.1,2
De la căderea lui Adam, omul neîmpăcat cu Dumnezeu trăiește în neliniște. Păcatul i-a furat pacea pe care o savura cândva în Paradis, în părtășie cu Dumnezeu. Astfel umblă rătăcitor de colo-colo, adesea chinuit și torturat de conștiința rea, care nu poate fi adusă la tăcere prin nicio faptă religioasă, prin nicio rugăciune, prin nicio vorbă, prin nicio lacrimă. Adevărata odihnă și pace le dă numai Isus, Fiul lui Dumnezeu. „El a făcut pace prin sângele crucii Lui“ și a vestit-o alor Săi după învierea Sa: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea“. El ia toată vina păcătosului pregătit de pocăință, care se apropie prin credință, îi curăță conștiința și îi umple inima cu odihnă cerească.
Această odihnă o căuta nu de mult și un pelerin mahomedan, care pribegea pe la Mecca, pe la Medina și prin alte localități, unde se află sanctuarele religiei sale. Era fiul unui binecunoscut șeic (prinț arab), care s-a străduit cu râvnă din tinerețea lui, printr-o trăire ascetică, prin posturi, prin rugăciuni și prin invocarea numelui dumnezeului său „Allah“, să câștige favoarea acestuia. După mulți ani de strădanii fără rezultat, s-a hotărât să facă un pelerinaj mare, gândindu-se că va găsi în acele orașe sfinte ale religiei sale un răspuns la întrebarea care revenea mereu: „Cum obțin odihnă pentru inima mea și pace pentru conștiința mea?“. Când a ajuns la Mecca, locul nașterii lui Mahomed, locul principal de pelerinaj al mahomedanilor, a vizitat sfintele morminte și a sărutat „sfânta piatră neagră“.