Meditații Charles Spurgeon
10
Iulie
DIMINEAŢA
Impreună cetăţeni cu sfinţii. Efeseni 2:19
Ce înseamnă să fii cetăţean al cerului? Înseamnă că suntem sub guvernarea cerului. Christos, Regele cerului, domneşte în inimile noastre, şi rugăciunea noastră zilnică este „facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ" (Matei 6:10). Proclamaţiile date de tronul slavei sunt primite liber de noi; decretele Marelui Rege sunt ascultate cu drag. Apoi, în calitate de cetăţeni ai Noului Ierusalim, vom împărţi onorurile cerului. Gloria care aparţine sfinţilor canonizaţi ne aparţine şi nouă, fiindcă suntem deja fii ai lui Dumnezeu, prinţi de sânge imperial; purtăm deja hainele nepătate ale dreptăţii lui Isus; avem deja îngeri care să ne slujească, sfinţi care să ne întovărăşească, pe Christos drept frate, pe Dumnezeu ca Tată şi o coroană de nemurire drept răsplată. Împărtăşim onorurile cetăţeniei, fiindcă am intrat în ansamblul bisericii celor întâi născuţi, ale căror nume sunt scrise în ceruri. Ale noastre sunt porţile de perle şi zidurile de hrisolit, a noastră este lumina azurie a oraşului care nu are nevoie de lămpi sau soare, al nostru este râul vieţii, şi cele douăsprezece feluri de fructe care cresc în pomii de pe maluri; nu există nimic care să nu ne aparţină. „Fie lucrurile de acum fie cele viitoare" 1 Corinteni 3:22), toate sunt ale noastre. Ca cetăţeni ai cerului, ne bucurăm de desfătările lui. Se vor bucura acolo păcătoşii care se căiesc — rătăcitorii care se întorc? La fel ne vom bucura şi noi. Vor cânta ei imnuri de glorie în cinstea harului triumfător? Şi noi vom cânta. îşi vor arunca coroanele la picioarele lui Hhristos? Vom arunca şi noi onorurile noastre. Vor fi ei încântaţi de zâmbetul Lui? Nu va fi mai puţin dulce pentru noi. Se uită ei înainte, aşteptând a doua Sa venire? Aşteptăm şi tânjim şi noi. Dacă, deci, suntem cetăţeni ai cerului, să avem umblete şi acţiuni demne de această mare onoare.
SEARA
Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă; aceasta a fost ziua întâi. Genesa 1:5
Seara era „întuneric" (Genesa 1:5) şi dimineaţa era „lumină" (vers. 5). Totuşi, amândouă sunt numite cu termenul care înseamnă lumină — „ziua". Acest lucru este remarcabil, fiindcă are o analogie exactă în experienţa spirituală. Există întuneric şi lumină în fiecare credincios, totuşi credinciosul nu este numit „păcătos", deşi există păcat în el. El este numit „sfânt", fiindcă posedă un anumit grad de sfinţenie. Acesta ar trebui să fie un gând liniştitor pentru cei care îşi jelesc slăbiciunea, şi apoi întreabă „pot să fiu copil al lui Dumnezeu, dacă există atâta întuneric în mine?" Da, poţi; fiindcă tu, ca şi ziua, îţi iei numele de la dimineaţă, nu de la seară. In Cuvântul lui Dumnezeu, se vorbeşte despre tine de parcă ai fi sfânt deja, fiindcă vei fi în curând. Eşti numit copil al luminii, deşi mai există întuneric în tine. Eşti numit după calitatea predominantă în ochii lui Dumnezeu, fiindcă, într-o zi, va fi singurul principiu care va rămâne în tine. Observă că seara vine prima. Natural, în ordinea timpului, noi suntem întuneric întâi, şi bezna vine odată cu trista înţelegere, care ne aduce într-o stare de adâncă umilire „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul" (Luca 18:13). Locul dimineţii este al doilea; ea răsare când harul învinge firea. John Bunyan spunea: „cea din urmă ţine pentru totdeauna", şi aceasta este o binecuvântare. Ceea ce este întâi face loc, la timpul potrivit, la ceea ce vine pe urmă, dar după ceea ce vine pe urmă nu mai vine nimic. De aceea, deşi eşti întuneric în mod natural, după ce devii lumină în Domnul, nu mai urmează nici o seară. „Soarele tău nu va mai asfinţi" (Isaia 60:20). Prima zi din viaţa pământului a fost o seară şi apoi o dimineaţă; dar ultima zi, cea în care vom fi cu Dumnezeu pentru totdeauna, va fi o zi fără seară. Va fi o amiază sfântă, măreaţă şi eternă.