Meditații Charles Spurgeon

9

Iulie

DIMINEAŢA

Şi nu uita nici una din binefacerile Lui. Psalmi 103:2

Este plăcut şi profitabil să observi mâna lui Dumnezeu la lucru în viaţa sfinţilor din vechime, şi să vezi bunătatea Lui eliberându-i, îndurarea Lui iertându-i şi credincioşia Sa păstrând legământul cu ei. Dar oare nu ar fi mai interesant şi mai profitabil să urmărim mâna lui Dumnezeu în propriile noastre vieţi? Nu ar trebui să ne privim istoria ca fiind la fel de plină de Dumnezeu, de bunătatea şi adevărul, Lui, de dovezile credincioşiei şi sincerităţii Lui, ca şi vieţile sfinţilor din vechime? Îl nedreptăţim pe Domnul nostru atunci când credem că a lucrat Cu putere şi că şi-a arătat tăria doar celor din vechime, dar că nu face minuni şi nu îşi „descoperă braţul Lui cel sfânt" (Isaia 52:10) pentru sfinţii care sunt acum pe pământ. Să ne revedem vieţile. Cu siguranţă că vom descoperi unele incidente fericite, încurajatoare pentru noi şi onorante pentru Dumnezeul nostru. Nu ai avut nici o eliberare? Nu ai trecut prin nici un râu sprijinit de prezenţa divină? Nu ai trecut nevătămat prin foc? Nu ai avut nici o descoperire? Nu ai avut nici un privilegiu? Nu te-a ascultat niciodată Dumnezeul care i-a răspuns lui Solomon după inima lui, şi nu ai primit răspuns la cererile tale? Nu te-a săturati niciodată de bunătăţi Dumnezeul despre care David cânta „El îţi Satură de bunătăţi bătrâneţea" (Psalmi 103:105)? Nu ai fost niciodată păscut în păşuni verzi? Nu ai fost dus niciodată la ape de odihnă? Cu siguranţă că bunătatea lui Dumnezeu a fost aceiaşi, pentru tine şi pentru sfinţii din vechime. Să-i cântăm deci îndurarea într-o cântare nouă. Să luăm aurul curat al mulţumirii şi diamantele laudei şi să facem din ele o coroană pentru capul lui Isus. Să ne înălţăm sufletele într-o cântare la fel de dulce ca cea picurată de harpa lui David, lăudându-1 pe Domnul, căci îndurarea Lui ţine în veci.

SEARA

Şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Genesa 1:4

În viaţa credinciosului lucrează două principii. In starea sa firească, el era subiectul unui singur principiu, întunericul. Totuşi, acum a intrat lumina, şi aceste doua principii sunt în conflict. Observaţi cuvintele apostolului Pavel în capitolul şapte din Romani: „găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele" (Vers. 21-23). Cum s-a ajuns la această stare de lucruri? „Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric". Întunericul, în sine, este liniştit şi netulburat; totuşi, atunci când Domnul trimite lumina, izbucneşte conflictul, fiindcă sunt două lucruri opuse. Acest conflict nu încetează până când credinciosul nu devine lumină în Domnul. De vreme ce există despărţire în creştinul dinăuntru, trebuie să fie despărţire şi în afara lui. De îndată ce o persoană primeşte lumină de la Domnul, începe să se separe de întunericul din jurul ei. Se desparte de religia lumii şi de ceremoniile exterioare, fiindcă nu-1 mulţumeşte nimic, în afară de Evanghelia lui Christos. Se desparte de cei care sunt lumeşti şi de distracţiile uşuratice, şi caută tovărăşia credincioşilor, fiindcă „noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, fiindcă îi iubim pe fraţi" (1 loan 3:14). Lumina adună lumină în jurul ei, şi întunericul adună întuneric. Nu trebuie să încercăm niciodată să unim ceea ce a despărţit Dumnezeu. Asemeni lui Christos, să mergem „afară din tabără, şi să suferim ocara Lui" (Evrei 13:13), să ieşim din mijlocul răului şi să fim poporul lui Dumnezeu. Christos a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi" (Evrei 7:26). Cum a fost El trebuie să fim şi noi — să nu ne asemănăm cu lumea, să ne despărţim de orice păcat, şi să ne deosebim de restul omenirii, ca să fim ca învăţătorul.