Domnul este aproape GBV
Le‑a spus altă parabolă: „Împărăția cerurilor este asemenea unui aluat pe care l‑a luat o femeie și l‑a ascuns în trei măsuri de făină, până s‑a dospit tot“.
Matei 13.33
În Scriptură, aluatul este întotdeauna o imagine a ceva rău (Exod 12.15; Levitic 2.11; Matei 16.6; 1 Corinteni 5.6,7; Galateni 5.9). Iudeii știau bine ce reprezintă aluatul, de aceea este absurd să vedem în aluatul din această parabolă o imagine a evangheliei care va pătrunde cândva în toată lumea. Adevărul lui Dumnezeu nu‑și face intrare în inimile oamenilor în felul în care aluatul dospește tot ce‑i stă în cale. Chiar și parabola semănătorului este suficientă pentru a dovedi acest lucru, întrucât nu toți ascultătorii au primit Cuvântul, ci doar în cazul unei singure grupe s‑a obținut rezultatul dorit. Și parabola neghinei subliniază adevărul că nu toată lumea se va pocăi. Fiii celui rău rămân până la seceriș, până la sfârșitul veacului, pentru ca apoi să fie judecați.
Și totuși aici se pare că Domnul nu intenționează să prezinte un principiu absolut rău prin imaginea aluatului, cum ar fi, de exemplu, învățătura rea. Un gând asemănător vedem în parabola grăuntelui de muștar în legătură cu păsările. Într‑o altă împrejurare, Domnul i‑a avertizat pe ucenicii Săi să se ferească de „aluatul fariseilor și al saducheilor“, referindu‑Se la învățătura lor (Matei 16.11,12). Acesta pare să fie aici gândul într‑un sens general: o anumită învățătură sau un anumit principiu urma să pătrundă și să caracterizeze întreaga masă, în limitele stabilite. Ce fel de învățătură creștină este aceasta, care a pătruns pe tot teritoriul și a fost acceptată de o creștinătate devenită lumească, care tinde spre putere și influență, aspect care este prezentat și în parabola grăuntelui de muștar!?
Să facă Domnul să avem ochi deschiși pentru adevărata stare a creștinătății! Nu spunem aceasta cu aroganță și acuzând. Nu vorbim nici despre persoane individuale, ci despre sistem ca atare. Suntem adânc îndurerați că astăzi, în toată creștinătatea, se proclamă o evanghelie socială, renunțându‑se la adevărata „credință a evangheliei“, la adevărata învățătură creștină (Filipeni 1.27). Dar nu este un pericol și pentru adevărații copii ai lui Dumnezeu să fie atrași de acest vârtej? Observăm, cu regret, că și pe teritoriul adevăratei părtășii creștine și‑au găsit intrare tot mai mult principii sociale, filantropice și democratice.
C. Briem