Domnul este aproape GBV

După ce Domnul i S-a arătat lui Avraam, citim imediat că el „a zidit un altar“. Altarul vorbește despre închinare. În Epistola către Evrei, cei care ies la Hristos, afară din tabără, nu numai că își iau caracterul de străini și călători, ca neavând aici o cetate stătătoare, ci devin închinători, aducând neîncetat „jertfe de laudă lui Dumnezeu“ (Evrei 13.13-15).

Avraam nu numai că a văzut ceva din gloria viitoare a țării, ci a putut vedea ceva și din gloria Celui care i Se arătase. Faptul că țara îi fusese dăruită l-a făcut să fie recunoscător, însă binecuvântarea Persoanei Dăruitorului a produs închinare în inima lui. Întotdeauna lucrurile stau așa, fiindcă închinarea este revărsarea unei inimi care este umplută de gloria Celui pe care Îl adorăm.

Avraam „a chemat numele Domnului“. Aceasta vorbește despre dependența de Domnul. Oricare ar fi fost nevoile lui, oricare ar fi fost privațiunile unei umblări de străin și călător, oricare ar fi fost împotrivirile și ispitele cu care se confrunta, el avea o resursă sigură și infailibilă: putea chema numele Domnului.

În timpurile grele, cei evlavioși își găsesc resursele în Domnul. În perioada de dinainte de potop au fost unii care, precum Cain, „au ieșit din prezența Domnului“ (Geneza 4.16); au fost însă și oameni evlavioși, care „au început să cheme numele Domnului“ (Geneza 4.26). La fel, în zilele lui Maleahi, cei evlavioși și-au găsit resursele în Domnul, fiindcă citim că ei se gândeau la numele Lui (Maleahi 3.16). În zilele de început ale Adunării, credincioșii erau cunoscuți ca cei care „chemau acest nume“ (Fapte 9.21). În mijlocul persecuțiilor, ei se îndreptau către Domnul. Tot așa, în mijlocul ruinei din aceste zile din urmă, noi primim asigurarea că vor exista încă dintre aceia care „Îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată“ (2 Timotei 2.22).

H. Smith