Domnul este aproape GBV

Ce este îndurarea? Acest cuvânt, deși are un înțeles asemănător cu termenul „har“, totuși nu înseamnă același lucru. Harul vorbește mai mult despre sursă, despre caracterul lui Dumnezeu. Îndurarea este în legătură cu nevoile acelora care sunt obiectul îndurării. Harul poate să-mi dea slava, însă îndurarea se poate manifesta prin ajutorul acordat în nevoile mele.

Ca urmare, vedem că în epistolele Noului Testament există urarea „har și pace“ în special când ea este adresată unei adunări sau unei grupări mai mari de persoane. În schimb, „îndurarea“ apare mai ales în epistolele personale (a se vedea epistolele către Timotei și a doua epistolă a lui Ioan). În epistola către Tit, anumite manuscrise importante nu conțin cuvântul „îndurare“, pe când altele îl au. În legătură cu regula de mai sus, consider că ultimele au dreptate în acest punct. Fiecare persoană în parte are nevoie de îndurare în slăbiciunile sale. De aceea, în Evrei 4.16 citim: „Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare și să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit“. În slăbiciunile noastre, când suntem neîncetat încercați, avem nevoie de ajutor și de susținere. De aceea trebuie să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul harului, ca să obținem îndurare în marea nevoie de susținere; astfel, inima lui Dumnezeu este mișcată să ne acorde ajutor și să Se ocupe de noi în har. Acolo unde găsim în Scriptură amintite în aceeași frază îndurarea și harul, putem observa că îndurarea este amintită prima.

Este foarte interesant să observăm că, în epistola lui Iuda, care nu este adresată unei singure persoane, destinatarilor li se urează îndurarea. Epistola nu se adresează credincioșilor ca Adunare, ci ca persoane individuale. În ultimele scrieri ale Bibliei, Adunarea este văzută ca fiind judecată, aceasta însemnând că Adunarea este văzută ca o creștinătate, ca o mărturisitoare doar cu numele. Dumnezeu o judecă, pentru că stă în opoziție cu gândurile Sale. Dacă judecata lui Dumnezeu stă deasupra Adunării, nu pot să-mi îndrept ochii spre ea pentru a primi sfat, ajutor și ocrotire. Părerea ei nu mai înseamnă nimic pentru mine. De aceea în Apocalipsa, în capitolele 2 și 3, se spune de fiecare dată: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor“. Nu părerea Adunării, ci glasul Duhului Sfânt este decisiv în timpul decăderii în care trăim.

H. L. Heijkoop