Domnul este aproape GBV

Ceea ce deosebește creștinismul de iudaism este tocmai această ascultare, care în 1 Petru 1.2 este numită ascultarea lui Hristos. Considerând această situație, în care soțul era necredincios și neascultător cu privire la Hristos, soția ar fi putut fi tentată să încerce să-l convingă prin discuții și argumentări pentru a-l câștiga de partea adevărului; soția însă trebuia să fie convinsă că soțul ei putea fi convertit și câștigat prin propria ei purtare, fără cuvânt, prin faptul că soțul ei avea înaintea ochilor o purtare curată, neîntinată de lume și marcată de teama de Dumnezeu (2.17). Ceea ce trebuia să o deosebească pe soția creștină nu consta într-o podoabă asemănătoare celei pe care lumea o caută, ci într-o podoabă nepieritoare, nu a trupului, ci a duhului, caracterizată de blândețe și de liniște – însușiri de mare preț înaintea lui Dumnezeu. Acesta era caracterul sfintelor femei de odinioară. Obiceiul lor era supunerea față de soții lor; femeile creștine aveau înaintea lor exemplul Sarei, ai cărei copii deveniseră, netemându-se de nimic și făcând binele. «A face binele» nu era oare lucrul care caracteriza și purtarea lui Hristos, în aceeași măsură ca și ascultarea? (1 Petru 3.6; 2.20; Fapte 10.38).

Apostolul se adresează și soților creștini ai unor femei creștine. Soțul creștin trebuie să trăiască împreună cu soția sa potrivit cunoștinței, împărtășind cu ea interesele lui Dumnezeu și ale lui Hristos; el nu trebuie nicidecum să o disprețuiască, ci trebuie să țină cont că vasul feminin nu are rezistența celui masculin și de aceea trebuie tratat cu multă grijă. Soția nu trebuie să fie sub nicio formă tratată cu dispreț, ci trebuie să fie onorată. Atât soții cât și soțiile posedă împreună o moștenire comună, în care niciunul nu este mai privilegiat decât celălalt. Rugăciunile noastre comune ar fi împiedicate dacă soțul ar avea un domeniu accesibil numai lui, iar soția ar fi străină de el.

H. Rossier