Domnul este aproape GBV

Vedem aici motivul care L-a animat pe Domnul în împlinirea acestei ultime lucrări a harului, în rostirea cuvintelor de rămas-bun și în înălțarea rugăciunii de la sfârșitul acestei secțiuni. Ocazia pentru toate acestea era oferită de plecarea Sa la Tatăl; motivația era însă dragostea Sa pentru cei ai Săi. El urma să plece din această lume, însă în lume aveau să rămână aceia față de care Domnul Își găsește plăcerea să-i numească „cei ai Săi“. Ei formează un grup de credincioși pe pământ, care Îi aparțin lui Hristos, aflat în cer. Sunt numiți „cei ai Săi“, fiindcă sunt rodul lucrării Sale – sunt darul pe care Tatăl I l-a făcut Lui. Ei poate nu reprezintă mare lucru în ochii lumii, însă sunt foarte prețioși în ochii Domnului. „Iubindu-i pe ai Săi, … i-a iubit până la capăt.“ Avea să-i lase în lume, însă nu avea să înceteze să-i iubească. Dragostea omenească se întrerupe adesea. Ne părăsim unii pe alții, uităm unii de alții și ne pierdem interesul unii față de alții. Profetul ne spune că o mamă și-ar putea uita copilul, însă Domnul spune: „Totuși Eu nu te voi uita“ (Isaia 49.15). Chiar dacă Domnul avea să plece din lume, nu avea să-i uite pe ai Săi, nici nu avea să înceteze să-i iubească. Din nefericire, inimile noastre se pot răci față de El, mâinile ne pot obosi în facerea binelui, iar picioarele noastre pot rătăci, însă putem fi siguri că El niciodată nu ne va lăsa. Dragostea Lui ne va purta și va îngriji de noi „până la capăt“; iar „la capăt“, dragostea ne va primi în casa ei veșnică, unde nu sunt inimi reci, nici mâini slăbite, nici picioare care rătăcesc.

Astfel, pe măsură ce ne apropiem de scenele de la sfârșitul călătoriei Domnului împreună cu ucenicii Săi, pentru a privi la ultima Lui lucrare de dragoste, la ultimele Lui cuvinte și la ultima Sa rugăciune, ni se amintește ocazia care a pricinuit această slujire de la sfârșit, nevoia care a făcut-o necesară și dragostea care a dus-o la bun sfârșit.

H. Smith